Numărul curent: 32

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
,,Panait Istrati m-a ajutat să rămân om într-o lume de lupi“ de Mugur Popovici


Scriitorul şi publicistul Alexandru Talex nu a dat multe interviuri în timpul vieţii. Nici nu a crezut necesar să-şi scrie memoriile. A considerat mult mai important să reintegreze literaturii române opera celui ce i-a marcat definitiv existenţa, în puţinele luni în care l-a cunoscut: Panait Istrati. O muncă tenace de peste cinci decenii, discretă şi modestă, nu lipsită de momente dificile.
Autor al primei încercări monografice apărută în 1943, a îngrijit în România numeroase ediţii din opera marelui său prieten, a editat corespondenţa acestuia cu scriitori străini, a realizat reconstituirea pe bază de texte autobiografice Panait Istrati - Cum am devenit scriitor, după modelul colecţiei franceze ,,par lui-même“. În Franţa, a contribuit, printre altele, la realizarea mai multor numere Cahiers Panaït Istrati, dintre care trebuie amintită publicarea corespondenţei Istrati-Rolland (extraordinar document, a cărui traducere, realizată de acelaşi Alexandru Talex, îşi aşteaptă de mulţi ani editorul), a volumului Le pèlerin du coeur, apărut la Gallimard, în 1984.
Pe Alexandru Talex l-am cunoscut în anii 70, când lucra în calitate de secretar general de redacţie la revista Viaţa Economică. Devorasem puţinele cărţi retipărite din opera scriitorului brăilean, dar intuiam că mai trebuie să existe încă multe surse necunoscute mie. Cineva mi-a pomenit numele său. După o primă convorbire telefonică, Alexandru Talex mi-a deschis cu generozitate porţile locuinţei sale şi astfel am intrat într-o seducătoare lume de documente, scrisori, cărţi, publicaţii - o arhivă impresionantă - toate adunate cu migală şi respect. Într-o încăpere strâmtă, tezaurul unei vieţi. Pe masa îngustă se odihneau pagini cu o caligrafie care avea să-mi devină atât de familiară, de-a lungul anilor, şi pe care aveam s-o regăsesc în sensibilele-i scrisori. Atunci am cunoscut-o pe Margareta Istrati, văduva scriitorului, o fiinţă cu un farmec aparte. În casa lor, în care spiritul lui Istrati era atât de prezent, am petrecut multe clipe de neuitat, transformate într-o prietenie de peste trei decenii; evocări, amintiri, secvenţe din trecut intrau în prezentul meu. Cum aş putea uita întâlnirile noastre de suflet, în acel Bucureşti tot mai cenuşiu, mai lipsit de alimente, de căldură, de cărţi? Datorită lor am putut citi cărţi semnate de Nadejda Mandelştam, Arthur London, Jean Francois Revel, Eugène Ionesco... Aşa cum nu aş putea uita seara când l-am însoţit la ei, în 1993, pe Coen Storck, Ambasadorul Olandei la Bucureşti, doritor să îl cunoască pe cel ce readusese în actualitate pasionanta corespondenţă dintre scriitorul olandez A.M. De Jong şi brăileanul nostru. Erau zilele mele de sărbătoare.
De-abia în martie 1990, am reuşit să înregistrez o convorbire cu Alexandru Talex. Regret că nu l-am ,,provocat“, atunci să–mi destăinuie mai multe din propria-i existenţă. Speram să o fac cu altă ocazie. Nu am mai apucat. Fiindcă pe 7 decembrie se împlineşte un veac de la naşterea sa, încredinţez tiparului dialogul nostru, drept omagiu adus celui ce avea să trezească dintr-un lung somn atâtea şi atâtea pagini din opera unuia din marile conştiinţe artistice si morale ale secolului trecut. Alexandru Talex s-a stins din viaţă în 1997, cu mulţumirea datoriei împlinite.



- Domnule Alexandru Talex, aş vrea, pentru început, să-mi evocaţi anii tinereţii dumneavoastră.

- Am urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde l-am cunoscut pe Mihai Stelescu. Eram coleg încă de pe băncile liceului cu un alt prieten, Doru Belimace, care aderase la Garda de Fier şi a făcut parte din echipa celor ce l-au asasinat pe I.G.Duca. De aceea relaţiile dintre noi s-au rupt. Stelescu făcea şi el parte din Garda de Fier şi legăturile dintre noi nu s-au putut dezvolta ca între nişte tineri care se confruntă şi se înfruntă şi eu m-am separat de ei. Aveam vagi noţiuni despre democraţie, limitând-o numai la libertate şi dreptate socială, mă dezgusta circul politic din epocă. Mi-am continuat propriul drum, neavând nici o atracţie pentru politică, citisem romanul în preajma revoluţiei al lui C.Stere, unde este evocat un personaj care prin absenţa lui la cotidian era denumit ,,Omicron în limba slavă". în acea epocă, o epocă greu de a fi comparată, noi studenţii scoteam reviste din economii şi mici meditaţii şi ne combăteam reciproc. îmi amintesc că era o librărie, Hasefer, unde se găsea presa străină: seara soseau ziarele care apăreau dimineaţa la Paris. Acolo am luat cunoştinţă de faimosul pamflet La trahison des clercs. Am scos imediat o revistă în care ne-am combătut. Încetul cu încetul, s-a cuibărit în mine pasiunea pentru gazetărie.

- Ce a reprezentat în epocă Trădarea intelectualilor?

- În acest pamflet, Julien Benda s-a ridicat împotriva acelor scriitori care, ca şi azi, sulemenesc arta pentru beneficii materiale şi onoruri din partea celor ce reprezintă puterea. Au trădat menirea artei care trebuie să fie apărătoarea dreptăţii şi, în acelaşi timp, n-au făcut decât să-şi slujească propriul egoism. Chiar recent, într-o revistă din Franţa, reluându-se pamfletul lui Benda, se vorbea despre Panait Istrati că a fost un scriitor care n-a trădat şi a slujit arta cu sacrificiul de sine. În anii studenţiei am colaborat la diverse reviste studenţeşti din epocă, înregistrate recent într-o bibliografie a presei. În această antologie se reproduce chiar dintr-un articol de-al meu : ,,Suntem nişte tineri contestatari care respingem orice târguială cu regimul". Citez aproximativ din memorie. Pentru teza de licenţă îmi alesesem pe Vasile Pârvan. Am citit multe din articolele sale, printre care ,,Ruşii noi, ruşii vechi, tot un drac", şi care au atras o bună perioadă punerea la popreală a lui Pârvan. Apoi poziţia pe care el a avut-o în timpul primului război mondial, când a ţinut o conferinţă la Ateneu, în care susţinea că nu strada poate hotărî intrarea sau neintrarea României în război, ci factorii de răspundere, altfel riscăm un fiasco, ceea ce s-a şi întâmplat. La ieşirea de la conferinţă a fost pălmuit de un agent politic.

- Când se întâmpla asta ?

- În 1914.

- Mai târziu, Pârvan a publicat conferinţa într-o broşură cu titlul ,,Părerile unui trădător de neam". Ironic, dar dureros, în acelaşi timp. Am început să fiu pasionat de personalitatea sa. Acest lucru a coincis cu faptul că printr-o întâmplare l-am cunoscut pe G.Călinescu. El era directorul Jurnalului Literar şi mi-a propus să mă duc la doamna Apăteanu, sora lui Pârvan, să-i solicit materiale inedite. Dânsa a fost mişcată de pasiunea mea pentru fratele ei şi mi-a încredinţat, spre publicare, scrisori primite din timpul studiilor la Jena şi Berlin. Le-am încredinţat lui Călinescu pentru a fi citite, însă ulterior a publicat în Vremea un material în care afirma că el le-ar fi descoperit.

- Fără să facă vreo referinţă la dumneata.

- Eu am luat poziţie într-o revistă, nu de talia Adevărului literar şi artistic şi nici a Vremii , la care Călinescu colabora. El a răspuns cu un pamflet intitulat ,,Moravuri literaro-gazetăreşti", unde prezenta faptul că un tânăr a fost îndrumat de el să-l studieze pe Vasile Pârvan, afirmând până la urmă că nu este adevărat că doamna Apăteanu mi-a dat scrisorile şi că de fapt i-au fost încredinţate lui.

- V-aţi dus desigur la doamna Apăteanu.

- Da, care revoltată mi-a dat o scrisoare în care afirma că acele documente mi le dăduse de fapt mie. În plus, mi-a mai spus că G.Călinescu n-a avut faţă de fratele ei o atitudine cuviincioasă.

- Şi totuşi Călinescu v-a îndemnat să vă apropiaţi de Pârvan.

- Pe mine m-a incitat viaţa şi gândirea acestui om. Petreceam toată ziua la Biblioteca Academiei căutând să mă documentez, am făcut o bibliografie de câteva sute de referinţe, pe care le-am dat în ultima vreme profesorului Alexandru Zub de la Iaşi, iar în acelaşi timp m-am împrietenit cu Alexandru Sahia, care era secretar de redacţie la Suplimentul literar al ziarului Vremea. Acolo am publicat scrisorile lui Pârvan. într -o zi, când ieşeam de la bibliotecă, l-am reîntâlnit pe Stelescu. întâlnirea a fost foarte scurtă. M-a întrebat surprins:,,Cum, dai mâna cu un trădător?". Făcea aluzie că părăsise Garda de Fier. I-am spus:,,De-abia acum ţi-ai recăpătat calitatea de om". Ulterior ne-am revăzut şi el mi-a spus:,,Tu eşti un revoltat, eşti împotriva circului politic de afară. Hai să facem o revistă". Eu i-am vorbit de Panait Istrati. Citisem Biroul de plasare, de care eram entuziasmat.

- În ce perioadă se întâmplau aceste lucruri ?

- În toamna lui 1934. La primul număr al publicaţiei, care s-a numit Cruciada românismului, Stelescu mi-a spus : ,,Tu să fii redactor şef şi eu director". El răspundea de partea politică şi trebuia să demaşte Garda de Fier cu documente, eu mă ocupam de activitatea spirituală. În loc de editorial, Stelescu avea o rubrică:,,Sfaturi pentru tinerii care fac politică", în care începuse să dezvăluie o serie de aspecte privind acea organizaţie. Panait Istrati a citit revista, adusă de Petre Bellu, şi într-o zi când am venit acasă am găsit Mediterranée. Lever du soleil, cu o dedicaţie din partea sa. Eu nu i-am dat nici un semn de viaţă, poate şi din cauza acestei timidităţi care nu m-a părăsit nici azi. Panait mi-a telefonat la tipografia unde lucram şi m-a întrebat: ,,Hai măi, nu vrei să mă cunoşti ?" ,,Ba da". ,,Atunci vino joi". Şi m-am dus cu numărul doi al revistei.

- Ce fel de om era Stelescu ?

- Era un om cazon, cum ar spune francezii. Pe linia sa politică vroia să racoleze pe toţi cei care se desolidarizaseră de Garda de Fier. Vroia probabil să facă un grup politic. Avea anumite veleităţi. Iţi mărturisesc că îi priveam cu dispreţ. Au fost mulţi cei care au venit atunci alături de el, foşti membri ai organizaţiei. L-am întrebat pe Panait: ,,Pot să-l aduc şi pe Stelescu?". Şi el a spus:,,Da". În timpul discuţiei noastre s-au abordat tot felul de probleme politice. Eu în astfel de chestii sunt chinez. Şi la un moment dat i-am spus lui Panait:,,Am vrea să ne daţi un articol pentru revistă".,,De ce să vă dau numai un articol ?" a spus el.,,Să fac o colaborare la voi în condiţii de deplină libertate de exprimare".,,De acord". Aşa mi-a dat primul articol. Am continuat, din acea seară, să merg la el în fiecare zi după ce terminam lucrul. Tipografia era pe strada Câmpineanu la nr. 40, la parter, iar la etaj locuia E.Lovinescu. Am frecventat Cenaclul Sburătorul. Pe Lovinescu l-am avut profesor de latină la Liceul Mihai Viteazul. Panait Istrati a avut o libertate deplină în ceea ce a publicat în Cruciada. La un moment dat, când Stelescu a făcut într-un articol apologia lui Mussolini, a ameninţat că se retrage.

- De ce credeţi că a fost atât de contestată publicaţia în epocă ?

- Când Panait s-a înapoiat din Rusia, s-a format acel complot al tăcerii împotriva sa. Tot ceea ce Barbusse afirmase, presa din România şi-a însuşit. A contat şi faptul că am publicat aici scrisorile lui către Gherson, secretarul GPU, urmaşa CEKA, l-am atacat apoi pe Sahia. El scrisese o carte URSS azi, care bineînţeles fusese plătită de Ambasada sovietică, unde făcea nişte afirmaţii odioase privindu-l pe Panait. Am publicat, tot aici, o serie de articole de presă ale sale, necunoscute la noi. Am strâns apoi într-un volum toate articolele sale din Cruciada. La un moment dat, Istrati mi-a propus să mă ocup de arhiva sa, să mă mut chiar la el, avea o cameră goală, însă am tot ezitat, am amânat hotărârea până după Anul nou al lui 1935 când, din nefericire, s-a îmbolnăvit şi a murit la puţin timp după aceea. într-o zi mi-a spus: ,,Talex, ce-ar fi să fugim în pădure ?"

- Era în el dorul nestins de evadare.

- ,,Şi acolo să ţinem un jurnal zilnic în care să scriem fiecare. Toată presa o să zică: ,,Puşlamaua asta de Panait a fugit cu un tânăr." Făcea aluzie la acuzaţia că ar fi homosexual şi se prăpădea de râs.

- Ce v-a spus Panait Istrati despre momentul încercării de a se sinucide la Nisa ?

- Când şi-a tăiat beregata, a căzut la picioarele monumentului Centenarului. Când a venit Salvarea să-l ducă la Spitalul Saint Roch, l-au luat şi atunci capul i s-a dat pe spate şi el şi-a revenit în simţiri. Cei de la Salvare au spus: ,,E mort". Mi-a povestit eforturile pe care le-a făcut, în maşina pe drumul către spital, ca să nu-l declare mort şi să nu-l îngroape de viu. De aici se trage ceea ce a scris în testament: ,,Rog medicii să se convingă de moartea mea". Avea această obsesie.

- Ce ne puteţi spune despre proverbiala sa generozitate?

- ,,Măi Talex, mi-a spus într-o zi, mi s-a întâmplat astăzi ceva extraordinar. Ce crezi, zice el, făcând o inspecţie în buzunare, am găsit 200 de lei. Pentru că-i vorba de nişte bani găsiţi, vreau să ţi-i dau ţie, ca să nu mai baţi atât drum pe jos prin Bucureşti şi să-ţi iei un abonament de tramvai". S-a luptat cu mine până la două noaptea să-i primesc, fiindcă ştiam că avea mari dificultăţi materiale. Pot să vă dau alte numeroase exemple. Mă opresc numai la unul: la Brăila s-a împrumutat la bănci, plătind dobânzi între 20-30% pentru a-i împărţi nefericiţilor de la periferia oraşului, care se luptau cu greutăţile în acea dificilă iarnă a lui 1931.

- Cu Malaxa, cum s-a întâmplat ?

- Problema este simplă. În 1931, când a vrut să plece în Occident, nu avea bani. El era bun prieten cu Corneliu Moldoveanu, preşedintele Societăţii Scriitorilor Români. Malaxa avea o deosebită stimă pentru Panait şi înainte de a primi aceşti bani, el i-a spus: ,,Primesc cu o condiţie: dacă îmi veţi cădea sub condei nu vă iert". N-a fost însă cazul.

-Dar demersul pentru cedarea drepturilor Fundaţiilor Regale, de care s-a făcut atâta caz în epocă ?

- A fost o cabală lansată de Cuvântul liber, în 1936. Autorul articolului ,,Panait Istrati a trădat" este Gheorghe Dinu, şi făcea referire la o scrisoare adresată de Istrati scriitorului francez Jean Desthieux, directorul revistei Heures perdues, un prieten de-al său. în scrisoare spunea că editorul său Rieder, fiind în pragul falimentului, nu mai putea să plătească drepturile de autor. ,,Am să-mi vând sufletul potentatului. Şi el n-o să-mi ceară să-l sărut într-un loc". Era vorba de cedarea drepturilor operei sale Fundaţiei Regale pentru Artă şi Literatură, unde scriitori aşazis democraţi şi comunişti au fost şi ei tipăriţi. Faptul că Istrati a îndrăznit să propună aşa ceva - şi Regele a fost de acord - a stârnit un val de defăimări în presa românească. în articolul său, Gheorghe Dinu a tradus: ,,Am să-mi vând sufletul potentaţilor" şi nu ,,potentatului", cum scrisese Panait. Am făcut în Cruciada o scrisoare deschisă adresată lui Demostene Botez, care a răspuns în Cuvântul. Spunea acolo că a verificat textul în franceză, unde era conform: ,,Am să-mi vând sufletul potentatului", adică Regelui. Nu vreau să mai spun că în momentul morţii sale familia n-a avut posibilităţi financiare să-l îngroape, iar Regele şi Regina au oferit 40.000 de lei, graţie cărora acest om a putut să aibă un loc de veci. Deşi prietenul său, Demostene Botez, a dorit ca trupul să-i fie expus într-un loc public pentru ca cititorii să-i poată aduce un ultim omagiu, nici la Ateneu, unde s-au invocat motive de ordin politic, nici la Societatea Scriitorilor Români, care s-a dezis de el, nici la Universul, unde exista sala de expoziţii, n-a fost posibil. Şi totuşi, s-a reuşit ca la Cimitirul Bellu să fie expus în capelă cu o zi înaintea înmormântării. Potrivit dorinţei sale, a fost îngropat cu un car cu boi, cu scoarţe naţionale, care a parcurs Bucureştiul de pe strada Paleologu, unde a locuit în ultimii ani ai vieţii, până la cimitir. Până şi copacii din jurul aleii de la Bellu au fost, în acea zi, plini cu oameni.

-Vorbiţi-ne, vă rog, despre posteritatea operei istratiene după al doilea război mondial.

- România a fost prima ţară care l-a readus în actualitate, prin retipărirea Ciulinilor Barăganilor şi Chirei Chiralina, în 1957. Imediat apoi, Alexandru Oprea a lansat faimoasa sa serie de ,,Opere complete", în traducerea lui Eugen Barbu. Alcătuitorii ediţiei au afirmat că literar Istrati nu ştia să se traducă în română, de aceea au procedat aşa. În plus au afirmat că în scrierile sale, citite în manuscris de scriitori francezi, modificările aduse de aceştia au mers până la rescrierea lor. La această încriminare, eu am publicat scrisoarea lui Jean Richard Bloch în care spune, printre altele:,,Sunt atât de fascinat de progresele acestui scriitor în mânuirea limbii franceze, încât la ultimele manuscrise aproape că n-am mai făcut vreo corectură". Fiindcă în 1981, când a apărut primul volum din Cum am devenit scriitor, am criticat acolo ediţia Oprea-Barbu, redactorul şef al editurii Minerva, unde ea se tipărea, mi-a spus: ,,Ce ai dumneata cu noi de ne critici ediţia ?". Şi atunci am explicat că în timp ce opera sa, tradusă de el însuşi în tiparele limbii române, este aruncată la coş, se publică nişte versiuni care o trunchiază. La care redactorul-şef mi-a replicat: ,, Domnule Talex, dar noi am publicat în colecţia Patrimoniu Chira Chiralina tradusă de autorul ei". A sunat şi i s-a adus exemplarul. Era ediţia Barbu. Atunci, directorul editurii mi-a spus: ,,Domnule Talex, aşterne-ne pe hârtie tot ce Panait Istrati a tradus din propria-i operă şi depune-o aici". Şi asta a fost începutul restituirii operei sale, tradusă de el însuşi, patrimoniului literaturii române.

- Aţi predat recent volumul II din Cum am devenit scriitor - care acoperă perioada 1927-1935 şi care n-ar fi putut să apară în anii comunismului.

- În această perioadă Panait Istrati atinge culmea măiestriei artistice. Volumul reface periplul său sovietic, întrerupt de cel în Grecia, publicarea Confesiunii pentru învinşi, cu toate implicaţiile în epocă, părăsirea Occidentului, întoarcerea la Brăila, colaborarea la Cruciada Românismului, falimentul prieteniei cu Romain Rolland. Din URSS, Istrati îi scrie la un moment dat: ,,Am plecat în Uniune fără să ştiu ceva concret, numai din auzite, că ar fi un rai pământesc". Iar Rolland îi răspunde: ,,Să nu-mi vorbeşti mie despre revoluţie". în timpul celei franceze, în departamentul de unde era originar, a fost adusă la eşafod o familie de burghezi: bărbat, nevastă şi un copil de şase ani. Au fost mai întâi decapitaţi tatăl şi mama, pe urmă s-a citit actul de acuzare al copilului, condamnat la moarte fiindcă supsese din laptele reacţiunii. Când s-a apropiat călăul, copilul i-a spus: ,,Domnule, vă rog să nu-mi faceţi vreun rău". Călăul a luat copilul de păr şi i-a tăiat capul. ,,Această imagine, i-a spus Rolland, m-a separat pentru totdeauna de orice revoluţie". Ca până la urmă să fie omul care a abdicat.

- Cred că ar fi bine să ne amintim de cele scrise de Rolland lui Istrati când a citit scrisorile trimise de acesta lui Gherson, la sfârşitul periplului său sovietic, în care propunea, sfântă naivitate, o reformare din interior a sistemului.

- ,,Am citit cele două scrisori surorii mele", îi scrie Rolland. ,,Suntem entuziasmaţi. Aceste pagini trebuie să rămână în cartea de aur a revoluţiei ca să ajute generaţiile viitoare să pună în mişcare locomotiva istoriei".

- Dar, îl avertizează, nu le publicaţi.

- Da, nu le publicaţi. Datorită căsătoriei sale cu Maria Kudaşeva, o agentă KGB. Chiar ea mi-a spus că atunci când s-a format Comitetul Fondului Romain Rolland, unul din ei, Milovan Djilas, şi-a retras semnătură fiindcă nu dorea ca numele său să stea alături de o agentă a KGB. Sunt şi alte drame personale ale lui Istrati, ca de exemplu ruperea prieteniei cu Mihail Sadoveanu, când îi scrie doctorului Mironescu de la Iaşi: ,,L-am felicitat pe Mihail Sadoveanu şi nu mi-a răspuns. Poate s-a simţit călcat pe bătătură când l-am întrebat de ce scrie asemenea cărţi, când în stradă sângele este până la genunchi". Plus de faptul că atunci când Istrati a fost dat jos din tren, în 1931, la Postumia, şi el i-a trimis o telegramă, în calitate de preşedinte al Senatului, acelaşi Sadoveanu nu i-a răspuns. Când a ajuns la Iaşi, l-a intrebat: ,,Bine, Bădie, se poate aşa ceva ?". ,,Ce să-ţi fac, dacă te-ai înhăitat cu haidamacii".

-,,Haidamacii" erau comuniştii.

- Pe care ulterior i-a slujit cu multă obedienţă. În ceea ce priveşte prezenţa operei istratiene în posteritate, vreau să subliniez activitatea lui Marcel Mermoz, care a fost unul din preşedintii ,,Asociaţiei Prietenii lui Panait Istrati" din Franţa. Acest autodidact a pus capăt campaniei lui Barbusse în ţara de unde ea a pornit şi a contribuit la retipărirea Confession pour vaincus, trimiţând-o apoi mai multor publicaţii franceze, inclusiv la L'Humanité, care scria, în 1935, că Panait Istrati a murit în pielea unui fascist, dar care a recunoscut, după mai bine de patru decenii, că Istrati a avut ,,rolul glorios (dar ingrat), al pionierului"

- Au trecut numai câteva luni de la evenimentele din decembrie 1989 din ţara noastră. Care credeţi că ar fi fost reacţia lui Panait Istrati, dacă ar fi trăit ?

- Sunt convins că s-ar fi aflat alături de revoluţionari. Chiar el a spus-o: ,,Cred într-o revoluţie făcută sub semnul copilăriei". Dar nu ar fi intrat in politică, fiindcă în opinia sa ea serveşte numai organizatorilor.

- Domnule Alexandru Talex, vă mulţumesc pentru deosebit de interesantele dumneavoastră confesiuni, care nu şi-au pierdut interesul, poate nici actualitatea, după atâţia ani.