Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Paşi mari către o istorie a dansului românesc de Liana Tugearu

În mod aproape miraculos, în orice caz de nesperat, în ultimii ani şi mai ales în ultimul, cel din 2015, s-au strâns o serie de studii, rod al unor cercetări deosebit de serioase, asupra unor personalităţi ale dansului românesc, ca urmare a examinării unor arhive de stat şi particulare, din ţară şi din străinătate, precum şi a depozitelor televiziunii şi cinematografiei şi a arhivelor CNSAS, cercetări care, înmănunchiate, vor putea conduce la scrierea unei ample Istorii a Dansului Românesc, acoperind în acelaşi timp şi petele albe din istoriile generale ale dansului european, privind creaţia coregrafică românească.

Premisele acestul filon, în prezent bine conturat, a pornit din câteva direcţii, de la preocupările incipiente ale Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, din timpul directoratul lui Mihai Mihalcea, sau din iniţiative propri, ca cea a dansatorului şi coregrafului Răzvan Mazilu, dar şi din spaţiul exterior profesioniştilor dansului, precum cercetările ample ale sociologului Irina Severin, finalizate cu un doctorat în 2015, la Universitatea Paris Ouest Nanterre, condus de profesorul Jacques Defrance şi apreciate ca „Trés honorable avec les félicitation du juri”, precum şi din ceretările istoricul de artă Doina Lemny, de la Centre Pompidou, specialist în sculptura secolului XX şi implicit în opera lui Brâncuşi. Apoi, în anul care a trecut, Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, sub direcţia Vavei Ştefănescu, a strâns un mănunchi de tineri cercetători, veniţi din alte direcţii culturale, literatură, sociologie sau arte plastice, dar concentraţi în acest moment asupra istoriei dansului. Am avut legătură directă cu unii dintre ei, precum Corina Cimpoieru, Igor Mocanu, Valentina Iancu, Cristiana Vlad, le-am dat toată documentaţia pe care o aveam şi m-am bucurat nespus să aflu lucruri noi de la ei, eu care de o viaţă trăiesc în lumea dansului. Şi, pentru că îmi trimit antenele în toate direcţiile, ştiu că lucrurile nu se opresc aici, căci o foarte tânără studentă de la Filozofie, Andreea Stoicescu, şi-a dat în acest an o teză de licenţă, legată de dansul românesc, integrat însă celui european, intitulată Dansul prin prisma hermeneutică a lui Lupaşcu şi Heidegger, coordonată de conf. univ. dr. Cristian Iftode, pentru care a obţinut nota 10. Pot spune, fără nici o rezervă, că această perspectivă neaşteptată pentru arta dansului, este cel mai frumos dar care mi se putea face în acest moment al exitenţei mele, pentru care îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Dar să vedem, concret, ce orizonturi noi au ieşit la iveală până în prezent. Cartea doamnei Doina Lemny, Lizica Codreanu: o dansatoare româncă în avangarda pariziană, apărută in 2011 în Franţa şi în 2012 în România, coboară istoria dansului românesc până în 1922, moment fixat pe peliculă de Constantin Brâncuşi, în şapte imagini ale tinerei dansatoare din România, evoluând printre sculpturile din atelierul său. Doina Lemny a regăsit imaginea ei şi în alte ateliere, ca cel al Soniei Delaunay sau la întâlniri mondene la care erau prezenţi Tzara, Picasso şi alţii, dar şi în filme, ca Micul parizian din 1926 şi ne-o prezintă în contextul cultural din România şi Franţa epocii. Sunt aceiaşi ani ’20 în care începuse să se afirme, în recitalurile de la Paris şi Bucureşti şi Floria Capsali. Deci putem fixa cu mai multă claritate nişte începuturi. Cartea Doinei Lemny şi fotografiile făcute de Brâncuşi Lizicăi Codreanu s-au materializat şi într-o primă colaborare a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti cu Liceul de Coregrafie „Floria Capsali”, prin spectacolul Reenacting Lizica Codreanu, prezentat de elevele liceului la CNDB, în 2014.

Lucrarea de doctorat a Irinei Severin, din 2015, pe care o dorim cât mai curând publicată în România, Étude socio-historique de l’espace chorégraphique roumain au vingtième siècle(1920-1989 ), se apleacă, după o amplă şi îndelungată cercetare, asupra impactului mediului social şi politic asupra artei coregrafice româneşti, unghi de vedere cu totul nou, în abordarea unei istorii a dansului.

În fine, în toamna anului 2015 tinerii cercetători mai sus amintiţi, au pornit în grup compact către zone mai puţin sau aproximativ cunoscute, sub deviza Time Dance Conection, Bucharest in Action (1925 – 2015). De fapt, au coborât puţin sub pragul anunţat, iar de urcat au încă un drum lung. Acţiunea lor s-a concretizat în şase evenimente ale CNDB, desfăşurate din septembrie până în noiembrie, care au cumulat şi cercetări anterioare, cercetări care continuă şi se vor extinde până vor ajunge fiecare la rotunjimea care să poată fi cuprinsă într-o carte. Primul, cum era firesc, a fost închinat doamnei dansului românesc Floria Capsali şi s-a concretizat într-o expoziţie desfăşurată între 24 şi 30 septembrie, la Muzeul Ţăranului Român, în care au fost desfăşurate mari panouri cu fotografii şi înscrisuri, ilustrând momente semnificative din cariera sa, filme cu creaţiile coregrafei, cărţi din biblioteca sa şi o vitrină cu corespondenţa Floriei Capsali cu Casa Regală. O idee excelentă a cercetătoarei Corina Cimpoieru, realizatoarea evenimentului, a fost aceea de a dona respectivele panouri, după închiderea expoziţiei, Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”, ele mobilând în prezent culoarele liceului. Şi cercetările continuă. De curând am descoperit, şi Corina Cimpoieru a identificat, un costum al Floriei, în depozitele viitorului Muzeu al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale”, cel din dansul ei, Ctitoriţa, inspirit de frescele noastre medievale. Iar finalul va fi o nouă carte despre această ctitoriţă a dansului cult românesc.

Al doilea eveniment a fost închinat lui Trixy Checais, unul dintre cei mai speciali dansatori şi coregrafi români, despre care am eu ştiinţă, înrudit ca structură plastică corporală înăscută şi ca plastică de dans cu zona dansului expresionist german. Acum câţiva ani, Răzvan Mazilu a avut iniţiativa evocării personalităţii lui Trixy Checais, iar cea care de câţiva ani face cercetări asupra ceaţiei lui este criticul de dans, venit dinspre zona filozofiei, Gina Şerbănescu. O expoziţie cu fotografii, schiţe de costum, documente i-a fost închinată la Biblioteca Metropolitană Bucureşti, între 8 şi 9 octombrie, iar Gina Şerbănescu a lansat cartea care finalizează cercetările sale , de până acum, Trixy Checais. Cartografia zborului, o carte pe jumătate documentară şi pe jumătate eseu poetic, care aduce în prim plan nu numai pe eroul titular, dar şi alte nume mai puţin cunoscute ale dansului românesc.

Cel de al treilea eveniment al toamnei trecute, desfăşurat tot în octombrie, la Teatrul Excelsior, a evocat, deosebit de inspirat, creaţia Verei Proca Ciortea, dansatoare, coregrafă, dar şi teoretician de mare valoare. Ingeniozitatea a constat în idea de a proiecta pe scenă, pe un ecran transparent, dansurile originale ale Verei Proca, cu Grupul Columna, iar în spatele ecranului, aceleaşi mişcări să fie interpretate, în acelaşi timp, de eleve ale Liceului de Coregrafie „Floria Capsali”, ceea ce a constituit al doilea prilej de colaborare a liceului cu CNDB. Un ochi exersat ca al meu, putea sesiza felul cum mişcarea, dăruită dar mai puţin cizelată a sportivelor companiei, era ridicată la alt nivel de expresie plastică de elevele şcolii. Se îndeplinea astfel una dintre dorinţele coregrafei, de care cât a fost printre noi nu a avut parte, aceea de a lucra nu cu sportive, ci cu profesionişti ai dansului, cu corpurile atent cizelate. În mod cu totul neaşteptat, acolo unde este acum, în cerul dansului, Vera Poca Ciortea a primit astfel un dar nesperat.

Singurul eveniment care nu mi-a mers la suflet a fost cel închinat dansatorului şi coregrafului Stere Popescu, tocmai celui al cărui nume îl poartă în prezent, cu deplină îndreptăţire, sala actuală a Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Pamfletul nu este cea mai potrivită modalitate de a evoca personalitatea unui creator, coborându-l în deriziune. Nici nu este elegant să ironizezi pe cineva care nu mai este şi nu îţi mai poate răspunde. Ori asta au făcut Florin Flueraş şi Brynjar Bandlien, evocând în mod şarjat momente din desfăşurarea spectacolului Ciocanul fără stăpân, creat de Stere Popescu pe muzică de Pierre Boulez şi prezentat de Baletul Operei Naţionale Bucureşti, la ediţia a treia a Festivalului Internaţional de Dans de la Paris, din 1965. Adina Cezar, una dintre protagonistele dansului contemporan de la noi şi una dintre interpretele acestei creaţii a lui Stere Popescu de la Paris, prezentă la eveniment, a fost de-a dreptul şocată de această evocare nefericită. Obişnuită cu năzbâtiile performance-urilor de astăzi, în ce mă priveşte m-am consolat, socotind că am o compensaţie majoră prin demersul Irinei Severin de la Paris, petrecut exact în acelaşi timp cu evenimentul de la Bucureşti, cercetătoarea evocând reprezentaţia lui Stere Popescu cu Ciocanului fără stăpân din 1965, de la Paris în revista pariziană Recherches en Dance şi integrând-o întregului context cultural-politic al momentului respectiv. Oricum însă, cercetarea îi rămâne, în continuare, datoare acestei importante personalităţi creatoare.

Penultimul eveniment al toamnei trecute a fost închinat dansatoarei, coregrafei de dans modern timişorean şi directoarei Liceului de Coregrafie din Bucureşti, infiinţat în 1948, la structurarea căruia a avut o contribuţie substanţială – Esther Magyar. Cercetarea monografică (biografic şi artistic) făcută de Valentina Iancu, ne-a introdus în peroada efervescentă a anilor ’30 din Timişoara, urmată de coşmarul lagărelor de concentrare antonesciene şi apoi de încercarea de a recrea o stare stabilă şi benefică dansului după 1949, la Opera Naţională şi la Liceul de Coregrafie. Interviurile filmate ale Adinei Cezar şi Simonei Draga au avut o pondere majoră în evocarea acestei complexe personalităţi. Cercetarea mai are de parcurs destui paşi, până la finalizarea dorită, dar are toate şansele să fie împlinită, Valentina Iancu, muzeograf la Muzeul Naţional de Artă al României, dovedind capacităţi remarcabile odată cu punerea în pagină a expoziţiei Egal. Artă şi Feminism în România Modernă, una dintre cele mai valoroase expoziţii temporare ale Muzeului, cu largi deschideri şi către alte zone culturale. Între acestea, s-a redeschis Studioul Artele Plastice şi Dansul, pe care îl iniţiasem la mijlocul anilor ’80, printr-un nou episod, care a reunit fotografiile lui Constantin Brâncuşi, dansul Lizicăi Codreanu evocat de elevele Liceului de Coregrafie „Floria Capsali” şi sculpturile Irinei Codreanu, sora Lizichii, sculpturi prezente în expoziţie.

Ultimul episod al evenimentelor CNDB a fost al treilea volum pe care l-am scos anul trecut, din suita O lume întreagă din fărâme, Cronici de dans. Primele două volume însumau cronicele mele apărute între 1972 şi 2012, dar din aceşti patruzeci de ani lipsea dansatorul, coregraful şi pedagogul Ioan Tugearu, despre care scriseseră alţi cronicari. Consemnările unor cronicari români şi străini despre interpretul şi ulterior coregraful Ioan Tugearu alcătuiesc volumul trei, subintitulat Ioan Tugearu, dansul visul şi viaţa mea, la care am adăugat comentarii despre cariera sa în străinătate, puţin cunoscută în România, comentarii susţinute documentar cu afişe şi programe, precum şi câteva cuvinte despre intervenţiile cenzurii în spectacolele sale. Lansarea a fost însoţită la CNDB de proiectarea unor secvenţe din creaţiile sale, în interpretarea unor dansatori precum Simona Şomăcescu (Rugăciune), Răzvan Mazilu (Fluturele), Corina Dumitrescu ( Dans rus din Anna Karenina) şi Cristian Crăciun (Ţipătul cerbului), dar şi de o secvenţă din Richard al III-lea interpretată de Ioan Tugearu.

Şi, din fericire, cercetarea continuă, atât pe subiectele încă nefinalizate cât şi pe alte subiecte. Astfel, Igor Mocanu s-a ocupat de un nume vag pomenit până acum la noi, acela al dansatoarei, coregrafei şi pedagogăi Iris Barbura, a cărei carieră a început la noi şi s-a derulat apoi în străinătate, episod pe care îl voi trata însă aparte, datorită deosebitei sale importanţe. De asemenea, în cursul acestui an, Gina Şerbănescu se va ocupa de creaţia decanei dansului contemporan românesc din a doua jumătate a secolului XX, continuată şi după acest prag, Miriam Răducanu.

Toate aceste demersuri, încheiate sau încă în curs de desfăşurare, îndreptăţesc optimismul primelor rânduri ale acestui text, privind un moment, nu prea îndepărtat, când o veridică istorie a coregrafiei româneşti va prinde un contur ferm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara