Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Pagina albă de Ştefan Cazimir

Unei pagini negre din istoria României îi corespunde o pagină albă din istoria literaturii române. Participarea ţării noastre la războiul antisovietic a durat trei ani, două luni şi o zi : 22 iunie 1941 – 23 august 1944. Ce s-a scris în acest răstimp pe tema războiului în desfăşurare a rămas pînă astăzi un teritoriu cvasi-neexplorat. Studiile de istorie literară apărute după 1944 n-au făcut nicio breşă în zidul tăcerii, iar faptul n-are de ce să surprindă. A vorbi despre literatura „războiului sfînt” însemna să atingi o temă jenantă, amintind implicit că acel război a existat şi că, într-o măsură sau alta, el a marcat şi creaţia literară. Nu era comod şi nici convenabil. (Într-o lucrare consacrată deceniului literar 1940 - 1950i, fila 57-58 a volumului, unde se vorbeşte despre Aron Cotruş şi Radu Gyr, a fost decupată şi înlocuită cu alta; imixtiunea cenzurii impusese, care va să zică, o remaniere a textului deja imprimat!) Istoriile literare de după 1989 n-au remediat această lacună şi niciodată intervalul 1941 – 1944 n-a beneficiat de o abordare distinctă. Şi totuşi unele note specifice ar putea s-o legitimeze.
O conjunctură politică total inedită, creată prin aderarea României la Pactul Anticomintern şi iminenţa intrării în război alături de puterile Axei, nu putea rămîne fără urmări în spaţiul literaturii, al aşteptărilor, dilemelor şi opţiunilor ei. Chiar înainte de declanşarea ostilităţilor, unele sugestii ale „sincronizării” literare cu Germania se fac deja auzite: „Marea experienţă a războiului prin care trecem a prilejuit iarăşi scriitorului contopirea cu subiectul operei sale. Ostaş şi scriitor s-au confundat sub aceeaşi haină şi nu rareori unul a sprijinit fapta sau opera celuilalt. Metamorfoze de acest fel se pot urmări cu zecile în Germania ultimului an. ş…ţ Marii scriitori au fost invitaţi să viziteze fronturile de luptă din Franţa şi Belgia, conduşi de ofiţeri specialişti, care au luat parte efectivă la atacuri. Au trecut astfel pe cîmpii sau prin fortăreţe : Hans Blunck, Bruno Brehm, Hans Johst, Ervin Guido Kolbenhayer, Friederich Schnack şi sasul nostru Erwin Wittstock, spre a cita numai nume cu relief în literatura germană de astăzi. Se va ajunge oare în acest fel la o literatură documentară de tip realist sau chiar naturalist ? Viitorul numai ne va putea lumina.”ii
Răspunsul la întrebare, din perspectivă românească, se va pronunţa diferit în funcţie de mersul evenimentelor. Încă înaintea intrării în război, se produce deja, îndeosebi din partea debutanţilor, o inflaţie a versificării circumstanţiale. Titular al rubricii Cîntece noi din „Universul literar”, Ştefan Baciu constată: „Nouăzeci la sută din poeziile pe care poşta ni le-a adus la redacţie în ultima săptămînă au fost poezii patriotice, cîntece de vitejie şi de luptă. Şi, sută la sută, acestea au fost sub orice critică.”iii Dincolo de prestaţia lamentabilă a unor veleitari conformişti, apar îngrijorări de ordin mai general: „Faptul că în poezia noastră tînără domneşte o atmosferă atît de puţin eroică – şi mai ales astăzi – ar trebui să ne dea de gîndit, şi încă serios de tot. Superficialitatea, preţiozitatea şi spiritul de imitaţie au omorît coarda aceasta gravă a tinerei noastre literaturi, sau rana care a pătruns trupul ţării e încă prea fierbinte ca să putem cînta?”iv Tonul acestor însemnări este încă departe de patetismul incriminator al unui text publicat după începerea războiului: Scrisoare deschisă către scriitorii români v, semnată de Petru Manoliu. Autorul pleacă de la „constatarea unui trist adevăr”, anume „totala absenţă a scriitorilor români din lupta pe care neamul românesc o duce astăzi împotriva barbariei uralice”. „Scrisoarea” revarsă o cascadă de interogaţii asupra scriitorilor acuzaţi de pasivitate : „Cine v-a sleit sufletul? De ce sunteţi bolnavi de confort? De ce nu vă gîndiţi că e ruşinos să dormitezi cînd la hotare neamul se luptă pe viaţă şi pe moarte? De ce sunteţi absenţi de la marea cruciadă împotriva barbariei? De ce lăsaţi ca epoca noastră, strălucitoare prin eroi, să apară celor ce vor veni goală de orice cuvînt al vostru?” Finalul, previzibil, sună exhortativ: „Treziţivă, scriitori români, pentru a nu fi sigilaţi de ruşinea că n-aţi fost prezenţi în acest ceas sfînt al neamului! Treziţ i-vă pentru a merita să mai trăiţi! Treziţi-vă pentru a şvăţ învrednici să purtaţi numele de scriitori români!” Din păcate, „scrisoarea” lui P.M. rămîne deficitară sub raportul căilor de acţiune recomandate scriitorilor (articole, studii, broşuri, cărţi, deplasări în ţară şi străinătate…). „Cine să ia iniţiativa acestui război? Societatea Scriitorilor Români.” Apelul a rămas fără urmări.
Imputări şi îndemnuri adresate scriitorilor emanau şi din alte surse, o reacţie rezonabilă venind din partea lui Dan Petraşincu, prin articolul Cînd se scrie literatura de război : „Scriitorii sunt treji; nici nu se poate altfel. Atît numai că rodul observaţiilor lor nu poate fi dat la iveală numaidecît. Aşuţ apărut Pădurea spînzuraţilor sau Întunecare sau Fata moartă în timpul războiului trecut? Nu. Operele de mărturie a vremilor pe care le trăim în prezent au nevoie, şi ele, de o gestaţie subconştientă. Aceste mărturii nu vor lipsi!” vi Survine, putem observa, o ciocnire între două moduri de a concepe literatura : unul subordonat imperativelor conjuncturale (ceea ce, sub comunism, se va numi „comandă socială”), celălalt vizînd creaţia durabilă, supusă altor legi decît a cererii şi ofertei. Netăgăduit, starea de război va favoriza prima cale; la scurt timp după articolul lui Dan Petraşincu, aceeaşi revistă inaugurează rubrica Mărturisirea războiului : „Începînd cu acest număr, «Universul literar» va publica o serie de mărturii asupra războiului, datorită şsicţ celor de curînd întorşi de pe front.”vii Urmează un text semnat de Laurenţiu Fulga şi altul de Mihai Niculescu; al doilea se încheie, paradoxal, prin autodezavuare : „A scrie despre război, oricum, este un fel de a-l înfrumuseţa şi a-l face ispititor. Şi n-ar trebui să fie aşa. Ar trebui să îl acoperim cu o imensă, unanimă conspiraţie a tăcerii.“ Experienţa frontului, după cum se vede, nu stimula literatura conformistă.
Un punct de vedere cvasi-oficial asupra exigenţelor literare ale momentului va exprima D. Caracostea, în articolul Creativitatea războiuluiviii. Tabloul la zi e dezamăgitor: „Cine urmăreşte ce fac scriitorii şi artiştii noştri, nu zic pentru a veşnici, dar pentru a prinde uriaşa încleştare în care ne aflăm, şi ceea ce poporul nostru numeşte inimă- mpărţită sau inimă-ndoită, constată deficienţe. Poezii cîte vrei, din care, fireşte, cele mai multe nu te pot opri. Unele însemnări şi chiar încercări de epică. Prea puţin însă faţă de ce s-ar cuveni.” Publicat la un an şi două luni de la începutul războiului, articolul admite că, în poezie, „trăirea individuală se cere limpezită şi oarecum privită de la distanţă spre a fi transsubstanţiată în artă durabilă. ş…ţ Dar pentru ca plăsmuirile dorite să fie posibile se cere o trăire directă, alta decît putem găsi în comunicate şi în articole de reportaj.” Pentru stimularea scriitorilor de pe front, revista instituie două premii (unul pentru poezie, altul pentru proză epică). „Dar aceasta nu e de ajuns. Scriitorii aceştia sunt taina viitorului. Întrebarea este: ce dăruiesc marii noştri scriitori de astăzi, în apogeul lor de creaţie? Ar fi o scădere pentru literatura noastră dacă acei care sunt în deplină stăpînire a tehnicei literare şi a unei viziuni proprii despre lume nu ne-ar dărui nouă şi urmaşilor tot ce e de aşteptat de la ei în legătură cu războiul nostru de azi. Şi mulţi ar fi chiar neîmpăcaţi cu ei înşişi. Pe unii i-ar mustra poate exemplul lui Alecsandri, care a fost pe teatrul de luptă al Crimeii şi a scris acolo La Sevastopol, cu acel simbol al vieţii care răsare din moarte.” Scriitorilor ajunşi la deplină maturitate, Fundaţia pentru Literatură şi Artă le pune la dispoziţie mijloacele necesare pentru a cunoaşte îndeaproape realităţile războiului. „Această prezenţă a lor acum, în preajma frontului, şi fapta creatoare care trebuie să răsară de aici vor fi izvor de viaţă generaţiilor viitoare.” În ansamblu, articolul lui D.C. dă la iveală un impas al propagandei. Îndemnurile lansate nu vor avea ecou, mersul campaniei din Răsărit era epuizant şi lipsit de speranţe, iar dezastrul de la Stalingrad, peste doar cîteva luni, urma să spulbere orice rest de iluzii. Nu ştim exact ce voia să spună D. Caracostea prin formule ca „inimă-ndoită” sau „inimă-mpărţită”, dar poate că divulga, cu sau fără intenţie, stările de derută ale societăţii româneşti în perspectiva pierderii războiului.
O nouă evaluare a literaturii momentului, concordantă în spirit cu precedenta, îi aparţine lui Nichifor Crainic: „Avem o floră bogată de poezie în legătură cu războiul. Dar e un fenomen curios: n-avem o poezie a războiului, de accente virile, care să se ridice pînă la sensul eroismului. Sentimentele ce-l întovărăşesc sunt mai mult minore, minore ca tonalitate ce alunecă cu predilecţie în elegie. Viaţa pare mai preţuită decît jertfa, deşi isprăvile impunătoare ale armatei noastre au smuls cununi de laur din admiraţia celorlalte neamuri.”ix Poetul Şesurilor natale consideră că „nu e momentul” să discute cauzele fenomenului semnalat; o va face, peste puţină vreme, Pericle Martinescu, în termeni foarte expliciţi şi decişi: „Războiul este o experienţă care în poezie n-a dat niciodată roade fericite. ş...ţ De cele mai multe ori, poezia de război degenerează în imn sau în baladă, genuri străine de fiorul liric veritabil şi de esenţa poetică pură. Actualul nostru război a produs o lirică extraordinar de bogată, dar ca şi reportagiile de acelaşi soi, ea n-a putut depăşi actualitatea, rămînînd numai o expresie versificată a entuziasmelor momentane.”x
Acceptabile în principiu, asemenea generalizări se cer totuşi verificate, şi singurul mijloc de a o face este apelul la texte. „Pentru naturalist – spunea G. Călinescu – nu există plantă mai importantă decît alta, şi ar fi un scandal ca din clasificaţie să lipsească muşeţelul sub cuvînt că nu-i frumos ca garoafa. Istoricul literar este şi el un naturalist şi un colecţionar.” Poezii dedicate războiului au scris, în definitiv, autori ca Ion Minulescu, V. Voiculescu, I. Pillat, A. Maniu, Ion Barbu; au scris, de asemenea, N. Crainic, A. Cotruş, Demostene Botez, N. Crevedia, Radu Gyr; au scris M. Beniuc, G. Lesnea, Virgil Carianopol, Iulian Vesper, Ion Th. Ilea; au scris mulţi, mulţi alţii – nume astăzi uitate, pe drept sau pe nedrept. Şi aşa cum, din istoria unei ţări, nu pot fi omise războaiele pierdute, nici din istoria literaturii nu pot lipsi experienţele eşuate. Pagina albă, aşadar, aşteaptă să fie scrisă.

__________
i Al. Piru, Panorama deceniului literar românesc 1940 – 1950. Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1958.
ii Al. D[ima], Scriitorii germani şi războiul, în „Revista Fundaţiilor Regale”, VIII, nr.1, 1 ian. 1941, p. 223.
iii Şt. B[aciu], Cîntece de vitejie, în „Universul literar”, L, nr. 24, 7 iunie 1941, p.3.
iv Ibid.
v „Vremea războiului”, XIII, nr. 616, 31 august 1941, p.4.
vi „Universul literar”, L, nr. 39, 20 sept. 1941, p.1.
vii „Universul literar”, L, nr. 43, 18 oct. 1941, p.5.
viii „Revista Fundaţiilor Regale”, IX, nr. 9, 1 sept. 1942.
ix Al. Gregorian poet al războiului, în „Gîndirea”, XXII, nr.4, aprilie 1943, p. 239-240.
x Cronica literară, în „Dacia rediviva”, III, nr. 6, 1943, p. 15.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara