Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Pagina albă de Tudorel Urian

Patru mii de semne în faţă şi nici un gînd în minte. Singur, în faţa imensităţii albe a paginii, te simţi ca un naufragiat în mijlocul oceanului, care a abandonat pînă şi speranţa unei salvări divine. Fiecare articol pe care îl scrii este o străbatere a deşertului. De fiecare dată cînd începi, te întrebi dacă vei găsi suflul necesar să umpli blestematele de pagini albe. Ai două, trei idei în cap, eşti convins că ele vor atrage altele, te arunci în pagină ca în bazin, ratezi începutul, ştergi tot, o iei de la capăt, nu eşti în cea mai bună zi a ta, în fine, merge, dă-i înainte. Bună sculă calculatorul. Poţi să asculţi şi muzică la căşti în timp ce scrii. Priveşti peste CD-urile de pe etajera din stînga. Inima clichează, iar mîna îl apucă automat pe cel pe al cărui cotor scrie Miles Davis, Lift to The Scaffold. De ce acesta şi nu altul? Habar n-ai. Acesta eşti tu, cel de azi. Un tip de patruzeci şi trei de ani, care a ratat tot ce era de ratat ( cariera, familia, marea iubire), trecut încetişor, pe nesimţite, de la statutul de mare speranţă, cu viaţa în faţă, la cel de matur deziluzionat, cu privirea îndreptată tot mai des spre opţiunile greşite ale trecutului.
           
Trompeta lui Miles se tînguie, iar tu te gîndeşti la tes vingt ans. Atunci nu aveai probleme cu inspiraţia. Erai ludic, şarjai, aveai impresia că ştii totul, nu era loc de incertitudini. Fredonai cu Juliette Greco, Non, Monsieurs, je n’ai pas vingt ans cu întreaga greutate existenţială a celor douăzeci şi patru de ani ai tăi, ascultai Pink Floyd şi Dire Straits, Bruce Springsteen, Yves Montand şi Serge Reggiani şi-i făceai zob pe alde Aurel Mihale în cronici trimise la "Orizont" despre care astăzi nu mai ştii cu siguranţă dacă au fost sau nu publicate. Dar ce mai ştii tu astăzi cu siguranţă? Ai ajuns să te îndoieşti şi de lucrurile cele mai banale, pentru care în trecut ai fi fost în stare să pariezi cu capul. Citeai "România literară", întotdeauna de la sfîrşit spre început, nu ratai niciodată cronica lui Manolescu şi tableta lui Bogza, sau emisiunile de la "Europa liberă" Actualitatea românească şi Teze şi antiteze la Paris. Încă din studenţie simţeai că participi la marea cultură, profesori pe care îi respectai îţi spuseseră că îţi citesc articolele, intrai în altă categorie, aşa că nu-ţi pierdeai vremea, ca majoritatea prietenilor tăi cu tot felul de chestii frivole cum ar fi fetele de vîrsta ta. De-ai mai putea-o face astăzi... Atunci toată lumea îţi prevestea un viitor strălucit şi te asigura că împlinirea lui nu e decît o chestiune de timp.
          
Aşa este şi astăzi, doar că e o chestiune de timp ce trebuie dat înapoi. Ceea ce nu se prea poate. Cel puţin deocamdată. Miles a ajuns la piesa 22 ( Diner au Motel), ritmul s-a mai înveselit. Îi trece repede. Şi, împreună cu el, te scufunzi şi tu, din nou, în melancolie. Precum personajul ajuns în iad dintr-un celebru banc, căruia tocmai i s-a terminat pauza de ţigară. Miles Davis şi-a terminat reprezentaţia şi s-a retras pe locul lui de pe etajeră. Ai scris până acum 2991 de semne. Mai ai cam 1000, adică o jumătate de filă. Aproape că ai terminat. Aşa că nu ai nici un motiv de melancolie. Mai ales că mâine te aşteaptă o nouă zi minunată. Te vei scula pe la şapte şi jumătate dimineaţa. Vei bea aceeaşi cafea, cu ochii pierduţi pe pereţi. Vei pleca la birou cu troleibuzul 79, unde vei nimeri în spaţiul liber din preajma singurului călător care nu foloseşte deodorante. Vei coborî la Piaţa Spaniei. Vei trece prin faţa Institutului Francez. În faţa avizierului îţi vei face încă o dată planul să vezi Pianistul deşi nici tu nu eşti convins că entuziasmul te va ţine pînă la ora 18,00. Ajungi în biroul în care va trebui să stai pînă la ora 17,00, fără să înţelegi care este rostul tău acolo. De fiecare dată cînd va suna telefonul vei tresări, precum surorile din Cehov, cu speranţa că de această dată vei primi vestea cea bună, menită să îţi schimbe viaţa. Te vei întoarce acasă rupt de oboseală chiar dacă nu ai putea explica nimănui ce ai făcut în ziua respectivă. Dacă nu cumva, pe drum, te vei întîlni cu nişte prieteni, veţi merge la o bere, veţi vorbi despre politică, literatură şi femei, veţi rîde de toţi şi de toate şi, într-un tîrziu, vei ajunge acasă cu impresia că, totuşi, viaţa merită trăită.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara