Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment:
P r e m i u l N o b e l p e n t r u L i t e r a t u r ă 2 0 1 3 – A l i c e M u n r o de Dragoş Zetu


Alice în ţara povestirilor

În vara anului 1961, după ce una dintre povestirile sale este acceptată de Robert Weaver pentru a fi lecturată în emisiunile sale radiofonice de la CBC, un ziar din Vancouver îi dedică tinerei scriitoare Alice Munro un articol cu un titlu care rezumă perfect atitudinea pe care societatea canadiană de atunci o avea în privinţa statutului de scriitor, mai ales atunci când o femeie alege această meserie: Housewife Finds Time to Write Short Stories/ O casnică îşi găseşte timp să scrie povestiri. În 1968, după ce îi este publicată prima colecţie de proză scurtă, intitulată Dance of the Happy Shades/Dansul umbrelor fericite, tatăl său o întreabă, îngrijorat de situaţia financiară precară a familiei fiicei sale, „Câţi bani a trebuit să plăteşti ca să ţi se publice cartea?” Iată că la mai bine de cincizeci de ani distanţă Alice Munro devine prima scriitoare de proză scurtă care câştigă Premiul Nobel pentru Literatură. Însă drumul nu a fost deloc uşor.
Alice Ann Laidlaw s-a născut în Wigham, un oraş din districtul Huron, Ontario, în anul 1931. Mama ei, profesoară de liceu, este nevoită să renunţe la carieră pentru a-şi ajuta soţul la munca sa (în timpul Marii Depresiuni acesta devenise crescător de vulpi argintii). Casa familiei Laidlaw se afla în afara oraşului, fapt care va avea un impact important atât în ceea ce priveşte dezvoltarea intelectuală şi emoţională a lui Alice, cât şi în alegerea temelor scrierilor ei de mai târziu: „Trăiam în afara întregii structuri sociale pentru că nu locuiam nici în oraş, nici la ţară. Locuiam într-un fel de ghetou unde locuiau traficanţi, prostituate şi pierdevară. Aceştia erau oamenii pe care îi cunoşteam. Era o comunitate de proscrişi. La fel mă simţeam şi eu.”
Adolescenţa este pentru viitoarea scriitoare perioada în care începe să se poziţioneze faţă de societatea tradiţionalistă din care făcea parte, devenind un outsider nu pentru că ar fi luat o hotărâre clară în acest sens, ci în special din cauza dificultăţii cu care îşi apropriază rolul tradiţional care îi fusese atribuit: „Apoi în timpul liceului…am început să mă simt exclusă şi îmi doream să fiu atractivă pentru băieţi, voiam să ies în oraş, voiam să mă căsătoresc şi să primesc un inel cu diamant: dovezi că sunt o femeie perfect normală.” Este vârsta la care Alice începe să scrie primele povestiri şi să lucreze la primul său roman, Charlotte Muir, o imitaţie adolescentină a romanului Wuthering Heights/La răscruce de vânturi a lui Emily Brontë.
După terminarea liceului, tânăra beneficiază de o bursă de studiu la University of Western Ontario, unde continuă să scrie, debutând astfel într-o revistă studenţească numită „Folio”. În 1951 renunţă la studii din cauza dificultăţilor financiare şi se căsătoreşte cu James Armstrong Munro, împreună cu care se mută la Vancouver. Perioada petrecută în suburbiile oraşului Vancouver este una extrem de dificilă pentru tânăra scriitoare: problemele cotidiene, activităţile casnice şi lipsa de timp şi de spaţiu („a room of one’s own”) o fac să îşi piardă încrederea în abilităţile sale artistice. Cu toate acestea continuă să scrie.
Dance of the Happy Shades, volum publicat in 1968, este prima carte a lui Alice Munro care, deşi iniţial nu s-a vândut deloc bine (la mai bine de patru ani de la apariţie, tirajul de 2500 de exemplare încă nu fusese epuizat) - îi aduce, în schimb, cel mai important premiu literar canadian, Governor General’s Award. Numele Alice Munro era, în acel moment, practic necunoscut în afara cercurilor literare canadiene, deşi primele ei povestiri datau de la începutul anilor ’50. Acest volum de debut prefigurează deja marile preocupări şi teme care vor fi dezvoltate în opera ei de mai târziu. În ciuda faptului că povestirile adunate în acest volum sunt mai accesibile şi mai convenţionale decât cele din volumele următoare şi că desfăşurarea acţiunii pare să fie mai previzibilă şi mai transparentă, iar strategiile narative mai directe, există chiar şi în aceste scrieri sugestii ale unor relaţii potenţiale care contravin supoziţiilor şi aşteptărilor pe care le avem despre lumea reală, trăsătură care va deveni începând cu următorul volum, Lives of Girls and Women/Vieţile fetelor şi femeilor (1971) o marcă a scriiturii lui Munro.
Au urmat apoi alte douăsprezece volume de proză scurtă, inclusiv Dear Life/ Dragă viaţă (2012), cel mai recent volum al autoarei. În toţi aceşti ani Munro se bucură de o apreciere unanimă, atât din partea altor scriitori, cât şi a criticilor şi a publicului. Îi sunt acordate numeroase premii literare precum Commonwealth Writers’ Prize (1991), PEN/Malamud Award (1997), National Book Critics Circle Award (1998) şi prestigiosul Man Booker International Prize (2009).
De cele mai multe ori, povestirile lui Munro sunt plasate în zona rurală sau într-un orăşel din Ontario, provincia în care a locuit în cea mai mare parte a vieţii. Însă această concentrare pe recrearea unei atmosfere provinciale autentice şi utilizarea unor teme recurente, deseori foarte personale, cum ar fi refuzul conservatorismului provincial şi al constrângerilor sociale impuse, a rolurilor tradiţionale de gen, a mediocrităţii şi lipsei de perspectivă, respingerea de către personajele feminine a definiţiilor şi aşteptărilor clasice legate de statutul social şi familial al femeii, complexitatea sexualităţii feminine, dificultatea cu care ne raportăm la trecut şi la relaţiile de familie, cunoaşterea şi limitările ei, limitele interpretării realităţii şi ale actului creator, nu reprezintă totuşi cele mai importante contribuţii ale lui Munro la dezvoltarea povestirii (post)moderne. Unicitatea ei vine din scriitură şi din felul în care manevrează (şi manipulează) vocile narative.
Trebuie menţionat că Munro nu lucrează în mod transparent cu categoria fantasticului, cel puţin cu una din cele două forme fundamentale ale fantasticului descrise de Tzvetan Todorov în Introducere în literatura fantastică, miraculosul, care se referă la faptul că ansamblul narativ este dominat de categoria supranaturalului, funcţionând independent de orice altă realitate. Fantasticul la Munro nu apare decât sub cea de-a doua faţetă prezentată de teoreticianul francez, aceea a bizarului care se referă la impresia, sau sugestia, de supranatural pe care o dezvoltă un text ficţional, pentru ca ulterior aceasta să fie explicată prin prisma realităţii (amintim aici oamenii misterioşi care îi incendiază casa lui Joe Phippen din Images şi îl hărţuiesc permanent, ca nişte apariţii fantomatice, pentru ca apoi să aflăm din gura tatălui naratoarei că aceste personaje nu sunt decât rodul episoadelor de halucinaţie ale lui Joe). Aşadar, Munro găseşte extraordinarul în cotidian şi aduce la lumină straturile suprapuse de secrete, minciuni şi sentimente refulate ale personajelor.
Munro este o creatoare de lumi ficţionale ca Yoknapatawpha lui Faulkner sau Macondo-ul lui Marquez, lumi în care spaţiul geografic propriu-zis (străzi, clădiri, râuri) se suprapune pe un spaţiu intim dominat de subiectivitate, un spaţiu înşelător, prin intermediul căruia scriitoarea poate sonda vieţile, amintirile şi legăturile familiare ale oamenilor, dezvăluind astfel miraculosul din spatele banalului. În plus, Munro încearcă mereu să sondeze lumile de dincolo de ceea ce credem noi că este realitatea, punând mereu în discuţie „adevărul” percepţiilor noastre. Atât suprafaţa realităţii, cât şi ceea ce este dincolo de ea trebuie investigate atent, cu atât mai mult cu cât devine clar că cea mai mare parte a acţiunii are loc la un nivel ascuns, deseori în subconştient.
Naratoarele lui Munro au, pe de o parte, conştiinţa apartenenţei la comunitatea din care fac parte şi, pe de altă parte, a realităţii de dincolo de valorile sociale şi culturale ale acesteia. Lumea de dincolo de limitele orăşelului provincial prezintă o fascinaţie misterioasă pentru tinerele fete a căror libertate este blocată de constrângerile rolurilor tradiţionale. În acelaşi timp, ele sunt fascinate şi de lumea de dincolo de măştile sociale ale oamenilor din comunitate, lumea de dincolo de aparenţe, dominată de secrete sumbre, deviaţii comportamentale, dorinţe sexuale aberante, creând, mai ales în primele volume o lume sumbră pe care unii critici au descris-o ca „Ontario Gothic”.
Relaţia problematică dintre limbaj şi experienţă este o altă preocupare centrală a operei lui Munro. Ea este de părere că există experienţe care îşi au originea dincolo de limbaj şi sunt independente de acesta. Adevărul pe care îl urmăresc naratorii ei nu este niciodată fix şi definitiv, ci personal şi empiric, nedepăşind frontierele percepţiilor lor individuale. Pentru a avea acces la acest adevăr, mulţi dintre naratorii lui Munro apelează la memorie şi la povestire, ambele fiind procese subiective prin care încearcă să ordoneze experienţe trecute care altminteri le sunt inaccesibile. În definitiv, ei nu încearcă altceva decât retrăirea acelor experienţe prin singura modalitate care le mai este accesibilă, adică prin limbaj. Dilema survine când ajung în mod inevitabil să conştientizeze că experienţa trecută nu coincide cu experienţa retrăită prin limbaj. Concluzia la care ajunge este că experienţele nu pot fi pe deplin retrăite în amintire şi că a povesti o experienţă înseamnă de fapt a o modifica, a o rescrie.
Scriitoarea canadiană foloseşte convenţiile literaturii realiste înregistrând cu mare acurateţe detaliile vieţii cotidiene din oraşele provinciale, însă ea nu se poate înscrie în grupul scriitorilor realişti pentru că subminează aceste convenţii prin excursuri în fantezie, sugerând că în aceeaşi lume ficţională coexistă lumi alternative. Existenţa acestor lumi diferite înseamnă o deschidere a textului spre o multitudine de sensuri posibile, astfel încât Munro refuză interpretările definitive sau rezolvările explicite.
Astăzi, la venerabila vârstă de 82 de ani, Alice Munro primeşte recunoaş- terea supremă. Putem doar spera că îşi va amâna retragerea din viaţa literară pe care a anunţat-o anul trecut, după publicarea volumului Dear Life/Dragă viaţă. Ar fi păcat ca „ţara minunilor” pe care a creat-o să nu fie completată cu cel puţin încă un tărâm.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara