Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Osip Mandelştam în româneşte de Leo Butnaru

În prima decadă a lunii noiembrie a anului curent, la Voronej, a avut loc Colocviul Internaţional dedicat lui Osip Mandelştam (să ne amintim că în acest oraş s-a născut şi Ivan Bunin, primul laureat Nobel rus pentru Literatură, în 1933, pe când se afla în exil).

Eu unul am poposit la Voronej pentru a cinsti memoria şi, bineînţeles, creaţia a doi mari poeţi care au trăit în secolul XX, însă care, ca spirit şi valoare, sunt şi vor fi contemporanii generaţiilor prezente şi celor viitoare. Unul, am spus deja, este Osip Mandelştam, celebru poet rus, al doilea, Nichita Stănescu, celebru poet român, al cărui bunic a pornit spre sud, spre oraşul românesc Ploieşti (iniţial, cu o corabie rătăcită, a ajuns la Constanţa), chiar de aici, din Voronej. Este vorba despre generalul şi fizicianul Nikita Cereacukin, care a fost ofiţereducator al Corpului de Cadeţi din Voronej. În anul 1920, împreună cu familia, dânsul a luat calea exilului. Mama lui Nichita Stănescu, Tatiana, s-a născut, în 1910, la Voronej. Iar numele marelui poet român e unul dublu, împreunând în el pe ale celor doi bunici: Hristea-Nichita. În această problemă, eu am avut un schimb de opinii cu colegul, scriitorul Dmitri Diakov, directorul Casei de Editură a Universităţii din Voronej, redactorul almanahului „Slobozia cărăuşilor”. Printre altele, el îmi scria că îl consideră pe Stănescu „un geniu incontestabil, unul din cei mai mari poeţi europeni din ultima treime a secolului XX”.

Nichita Stănescu s-a născut în 1933, an în care Osip Mandelştam, văzându-se tot mai nedreptăţit, încolţit de ghearele bolşevice, scrie

„Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare”, poem recuperat, peste decenii din arhivele NKVD-ului, inclus în dosarul judiciar al poetului care avea să fie exilat la Voronej (mai 1934). Iată un fragment din respectivul text: „Noi trăim fără a simţi ţărâna ţării sub picioare,/ Vorbele noastre la zece paşi nu se aud, nu mai ţin,/ Iar când ne încumetăm la un sfert de întrebare,/ Ni se aminteşte de munteanul din Kremlin.// Degetele groase i-s grase, cât viermele fiecare,/ Şi cuvintele i-s grele puduri apăsătoare,/ Zâmbitori i-s ochii de gândac pal-venin/ Şi turetcile îi sunt smolit-lucitoare”.

Iar anul morţii lui Nichita Stănescu, 1983, este situat între două volume de poeme ale lui Mandelştam traduse în limba română, primul, „Silentium”, apărut în 1980 la Editura „Univers”, celălalt, „Versuri”, – la Editura „Albatros”, în 1984 (colecţia „Cele mai frumoase poezii”).

Însă, până la aceste date, în România apare „Panorama poeziei universale contemporane”, o amplă antologie elaborată de A. E. Baconsky care, printre cei 40 mari poeţi ai lumii, îl antologhează şi pe Osip Mandelştam, traducerile însoţindu-le cu referinţe teoretice demne de atenţie, precum următoarele: „E greu de stabilit apartenenţa lui Osip Mandelştam la unul dintre curentele literare ale vremii; precum la majoritatea marilor poeţi contemporani, în opera lui pot fi identificate aspecte ale multor orientări poetice de la începutul secolului, dar dincolo de toate, personalitatea lui se constituie singulară, pe un teren autonom. Pornind de la simbolism – care era, în ultimă analiză, o exacerbare a anumitor elemente romantice – el are interferenţe akmeiste şi chiar futuriste, în spiritul unor Hlebnikov sau Maiakovski...”

Cele două pagini de eseu pe care A. E. Baconsky i le dedică lui Mandelştam în „Panorama…” au fost şi primele abordări teoretice, valorizante ale creaţiei poetului rus în exegetica literară românească. Următoarele le-au constituit cele din prefaţa la volumul „Silentio” (1980), în care Romul Munteanu abordează şi analizează poezia lui Osip Mandelştam ca pe o stare de conştiinţă. De conştiinţă în criză: „Dependenţa stării de conştiinţă a autorului de evenimentele unei epoci”. (Chiar dacă era mai adecvat să se spună: conştiinţă supusă terorii).

Ajunşi la acest moment, să ne amintim că, în 1980, România se afla într-o poziţie de relativă opoziţie faţă de URSS, astfel că la noi se puteau face afirmaţii oarecum tranşante, încât prefaţatorul Romul Munteanu susţine că versurile „Nimic nu se mai cade discuta,/ Nimic nu mai e de învăţat…” exprimă „un simţământ de inutilitate în acele timpuri în care o preştiinţă a canoanelor sau a dogmelor, susţinute de un sistem excesiv de autoritar, bazat pe o gândire unidimensională, înlătură prin coerciţie orice alt timp de informaţie sau de gândire personală”. De unde şi disperata concluzie a poetului: „Să-mi fie gura cetluită/ În muţenia primordială (Silentium)”. Pentru ca exegetul să conchidă: „Dar epocile de acest gen s-au repetat pe parcursul istoriei, iar reacţia faţă de ele a fost extrem de variată. Brecht spunea că într-o perioadă de represiune nu este suficient doar să găseşti adevărul. Semnificativă rămâne abilitatea poetului de a-l comunica.

Când un poet se găseşte între frica ce generează tăcerea şi dorinţa de-a comunica adevăruri fundamentale, starea sa este dramatică. Unul dintre numeroşii poeţi chinuiţi de tăcere, dar obsedaţi de năzuinţa mult mai puternică de comunicare este Osip Mandelştam”, tragismul existenţei căruia „s-a instaurat mai mult în viaţa sa decât în poezie. Consemnarea reacţiilor scriitorului faţă de anumite evenimente istorice în creaţia sa lirică a apărut foarte rar, dar atunci a avut un epilog tragic. Mărturiile despre viaţa şi formaţia scriitorului nu scot în evidenţă o vocaţie de martir sau de erou care să-şi fi concentrat, cu orice risc, întreaga energie creatoare într-o direcţie opusă în mod vădit aceleia spre care mergea istoria din ţara sa”.

O atitudine mai explicită prefaţatorul şi-o exprimă în următoarele opinii: „…drama unei personalităţi ce nu s-a putut integra în noua lume de după revoluţie. Osip Mandelştam apare mai degrabă ca o victimă care, alături de atâtea alte victime, a avut un sfârşit tragic în 1938, într-un lagăr de tranzit, in perioada când excesele stalinismului au provocat notabile consecinţe şi în viaţa literară”.

Trecând la cea de-a doua carte de poeme a lui Osip Mandelştam, apărută în româneşte, în 1984, este de remarcat şi tonalitatea axiologică mai curajoasă a prefaţatorului ei Puiu Brăileanu, care menţionează că destinul tragic al autorului, deopotrivă cu „dificultatea traducerii au făcut ca Mandelştam să nu devină cunoscut dincolo de graniţele patriei sale încă în timpul vieţii”, chiar dacă „a dat liricii ruse o poezie polivalentă, plină de nuanţe, conferindu-i profunzime şi o mare bogăţie de idei” şi care „poate fi numit un clasic cu limbaj modern”. Peste ani, tocmai astea au fost reperele ce au făcut ca Mandelştam să fie recunoscut drept un poet de anvergură universală.

Este de remarcat că prefaţatorul citează, referenţial, atât din ediţia O. Mandelştam, „Stihotvorenia” („Poezii”), apărută în 1974, cât şi din mărturiile şi explicaţiile biobibliografice ale Nadejdei Mandelştam, intitulate „Contre tout espoir”, publicate la celebra editură Gallimard din Paris în 1972. Vorbind despre copilăria poetului, prefaţatorul reproduce din creaţia acestuia un catren din 1916 şi revăzut în 1927: „Dintr-un vârtej cumplit, nebun,/ Crescui ca trestia foşnind deschisă/ Şi cu nesaţ, cu dor adânc şi bun/ Trăgeam în piept viaţa interzisă”. Deci, în 1927, poetul revine, nuanţa, la ceea ce era tot mai dureros şi mai evident în efortul său de a respira o viaţă prohibită de puterea oficială.

În anul 1984, prefaţatorul român este mai liber în opinii decât puţinii şi precauţii comentatori din URSS, el subliniind, spre exemplu, că Nikolai Gumiliov (fostul soţ al Annei Ahmatova) a fost executat în 1921 pentru atitudini contrarevoluţionare. La acea vreme, în URSS numele şi cărţile lui N. Gumiliov erau puse la index. Vorbeşte de protagoniştii akmeismului, dar şi de cei ai futurismului, cum ar fi Aleksei Krucionîh, nume de asemenea nedorit în contextul literar sovietic din acele vremuri.

Prefaţatorul subliniază că, în mare parte, poezia lui Osip Mandelştam „vibrează de destinul tragic al poetului, a cărui moarte nu poate fi justificată”. Un alt moment: e menţionat faptul că revoluţia bolşevică nu l-a preocupat pe Mandelştam, acesta primind-o cu răceală, poate chiar cu animozitate. Despre poziţia lui Mandelştam în societate, în viaţa literară, Puiu Brăileanu scrie că el era tratat ca un outsider, situaţie „determinată de o epocă în care domneşte arbitrarul, cu decizii unilaterale”.

Nu poate fi trecută cu vederea următoarea formula şovăielnică a prefaţatorului: „…Mandelştam ajunge la Voronej (1936–1937)”. Însă semnele de adevăr şi curaj apar în fraza următoare: „…aici începe sfârşitul activităţii sale publice, perioada propriu-zisă”, a existenţei poetului, care, subliniază Brăileanu, a murit într-un lagăr. Sigur, astfel de nuanţe neplăcute puterii care l-a omorât nu puteau să se strecoare în presa din URSS…

Tot aici apar şi primele tentative de literatură comparată ruso-română în poezia modernă, relevându-se unele coordonate prozodice comune între creaţia lui Osip Mandelştam şi cea a unor importanţi poeţi români – George Bacovia, Magda Isanos, Benjamin Fundoianu şi Emil Botta. Menţiunile sunt absolut fondate. Astfel, citând poemul „Eu nicicând , al nimănui n-am fost contemporan” (1924), prefaţatorul aminteşte o atitudine şi mai radicală a lui Alexandru Philippide: „Niciun vers pentru contemporani”.

Ca un exponent al unei culturi francofile, cea română, prefaţatorul invocă posibile asemănări între creaţia lui Mandelştam şi cea a pictorilor francezi Pissaro şi Claude Monet, referindu-se la unele tablouri concrete ale acestora, inclusiv la „Liliacul” lui Monet din Muzeul „Puşkin” din Moscova.

Apoi, din 1984, aveau să treacă exact trei decenii, pentru ca, deja în secolul XXI, în anul 2014, la editura „Tracus Arte” din Bucureşti să apară alte cărţi ale lui Osip Mandelştam. Este vorba de două volume antologice de poeme, proză şi eseuri, însoţite de un amplu studiu introductiv, de tabel cronologic, de referinţe istorico-literare şi note. Primul volum se intitulează „Soarele negru”, titlu extras din poemul „Această noapte e de-necorectat” (1916), care se încheie cu distihul: „Mă trezii în leagăn. Eram luminat/ De razele negrului soare”. Imaginea e şi mai dramatică, chiar zguduitoare, dacă ne amintim de versul lui Victor Hugo: „Un affreux soleil noir d’où rayonne la nuit” ( „Un soare îngrozitor luminând noaptea”).

Al doilea volum al lui Osip Mandelştam se numeşte „Timp ilegal”, titlu sugerat de versul „Timpule, tu ai fi ilegal” din poemul „Astăzi s-ar putea scoate decalcul” (1931). Implicit, filarea ideatică vine şi dintr-un alt vers al lui Mandelştam, „Pentru-ncântări ilegale te-aşteaptă birul necruţător” din poemul „Să nu ispiteşti graiuri străine…” (1933).

Un al treilea volum antologic, intitulat „Veacul meu, fiara mea” (astfel începe şi poemul „Veac”, 1922), a apărut la Editura „Alfa” din Iaşi în 2016.

Mai trebuie de adăugat că poemele lui Osip Mandelştam au fost inserate în antologia „Avangarda rusă. Poezia” (Iaşi, 2006), „100 de poeţi ai avangardei ruse” (Constanţa, 2008), „Avangarda – jertfa GULAG-ului” (Iaşi, 2011), „Manifestele avangardei ruse” (Bucureşti, 2012), „Panorama poeziei avangardei ruse” (Iaşi, 2016). Grupaje din poemele lui Osip Mandelştam au apărut în cele mai prestigioase reviste literare din România.

Cu modestia de rigoare vorbind, toate aceste ediţii, volume aparte şi antologii, numeroasele publicaţii în presa românească l-au avut de traducător, antologator, prefaţator etc. pe… subsemnatul, căruia unele poeme ale lui Mandelştam i se par spaţioase staţii de tranzit prin cultura şi civilizaţia Europei, a Lumii.

Acum să ne oprim, selectiv, la unele din calităţile, dar şi deficienţele traducerilor din volumele românizate; în 1980 şi 1984, de Puiu Brăileanu şi Valeriu Bucuroiu.

Însă nu voi începe cu rodul muncii acestor doi autori-traducători, ci cu nepotrivirile, mai mari sau mai mici, din volumul „Silentio”, care pornesc odată cu prefaţa, inexactităţi care vin şi din motivul că autorul prolegomenei, Romul Munteanu, a apelat doar la surse franceze de documentare, necunoscându-le şi pe cele din matricea rusească. Spre exemplu, citim despre „explozia unei alte scriituri, asemănată cu cea a păsărilor (Zaoum)”. Ei bine, e vorba de limbajul transraţional al lui Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionîh etc., şi nu de faptul că păsările ar fi avut vreo… scriitură. Munteanu ia termenul în formulă franceză – zaoum, în transcripţie românească el fiind, de fapt, zaum’.

Deja în al doilea poem din volum, traducătorul confundă „oko” cu „okno”, adică „ochiul” cu „geamul”. De unde şi devierea de la nuanţe eficiente, totuşi, lămuritoare în redarea mesajului din original. Literalmente, distihul lui Mandelştam e acesta: „În marea bulboană e transparenţă şi clarobscur,/ Şi un geam sentimental albeşte”, pentru ca în traducerea lui P. Brăileanu el să apară ca: „Imensă e bulboana, în limpezimi şi neguri/ Şi-un ochi, cu dor în unda ei albeşte”. Prin virtuţile sale, un traducător cu simţ şi auz perfecte ar putea fi asemuit unui acordor de piane, de orgi, de arpe.

Drept dovadă că traducătorul român nu totdeauna cunoaşte polisemantismul unor cuvinte ruseşti, el traduce: „Ca Rembrand, mucenicul ce sc e e umbrele luminii”, în loc de: „Ca Rembrand ce pictase umbrele luminii”, deoarece verbul rusesc „pisat’” are şi sensul de „a picta”, nu doar de „a scrie”. În româneşte, există două verbe distincte: „a scrie” şi „a picta”. E un caz analog celui la care mă referisem, mai demult, tot în România literară, când cineva traducea un vers de-al Marinei Ţvetaeva inadecvat, în loc de „palmă”, folosind… „pensulă”. Pentru că rusescul „chist” se „ramifică” în mai multe sinonime: palmă, ciorchine, pensulă, ciucure/ canaf.

Într-un poem-cheie, este grav inadecvată înlocuire a toponimului „Leningrad” cu „Petersburg”. (Mandelştam mai foloseşte şi varianta „Petropolis”: „Brusc, primăvară s-a frânt peste hău –/ Neva-nghite viaţa-lumânare.../ O, stea între stele, oraşul tău,/ Fratele tău, Petropolis, moare!”; 1918; trad. mea, L.B.).

Traducătorii trebuia să ştie că „Petersburg” a existat doar până în anul 1914 când, în război cu Germania, ruşii consideră că e o blasfemie ca nordica lor capitală să poarte un nume în formulă nemţească, trecându-l în registru autohton: Petrograd. Ecoul acestei „revolte” a durat 10 ani, până când, în 1924, după moartea conducătorului bolşevicilor, metropola e rebotezată în „Leningrad”. Prin urmare, poemul din 1930 al lui Osip Mandelştam chiar aşa se şi numeşte, „Leningrad”, şi nicidecum, nefiresc şi deviant de la ideaţia metaforică, „Petersburg”, precum îl dă traducătorul, probabil dintr-un exces de… pudibonderie, de trecere a nuanţei ideologic-bolşevice în anonimat. Ba mai mult, traducătorul pune trei asteriscuri în locul titlului pus de poet: „Leningrad”! Toate aceste inabile intervenţii de cenzură… pozitivă, credea, probabil, traducătorul, îi fac deservicii grave dramaticului poem al lui Mandelştam, care se încheie cutremurător:

„Eu locuiesc pe o scară neagră, şi în tâmplă, de ori o mie,
Mă loveşte, zmult cu tot cu carne, zbârnâitul de sonerie,

Cât durează noaptea aştept oaspeţi scumpi să vină pe cărăruşă,
Noaptea-ntreagă mişcând cătuşele lănţişorului de la uşă”.

Am reprodus traducerea mea, pentru că cea a lui V. Bucuroiu din „Cele mai frumoase poezii” (1984) mi se parte de un evident decalaj ideatic faţă de original, inexactitate. E aceasta:

„Pe scara de serviciu eu locuiesc; ochi-mi sânt grei
Şi-n tâmplă mă loveşte soneria smulsă de la locul ei.

Şi toată noaptea aştept oaspeţi dragi ca pe nişte ghiduşi
Să mişte lănţişorul împodobitelor uşi”.

Într-un final tragic, zguduitor, cu, implicit, ameninţarea cătuşelor, nu are ce căuta… „nişte ghiduşi”! Şi nu e vorba nicidecum de „scara de serviciu”, ci de „Ja na lestniţe cernoi zivu” = „Eu locuiesc pe o scară neagră”. Acest „negru” nu e pus în vers de flori de cuc. În versiunea lui V. Bucuroiu dramatismul este diminuat, aproape anihilat, la omiterea sintagmei „acute” din original: „vîrvannîi s mjasom zvonek” = „zmult cu tot cu zbârnâitul soneriei”. Iar ultimul distih e ratat definitiv, abătut în cu totul altă albie semantică, decât spune originalul: „I vsjo noci naprolet zdu gostej doroghih,/ Şevelja kandalami cepscek dvernîh”. (Cuvânt cu cuvânt: „Şi cât durează noaptea aştept oaspeţi scumpi (dragi),/ Mişcând (eu) cătuşele lănţişoarelor de la uşă”. Ei bine, acele lănţişoare nicidecum nu sunt unele ale „împodobitelor uşi” sau care ar împodobi, ele, uşa. (Traducătorul nu-şi dă seama că aici e vorba de o singură uşă, chiar dacă pare a fi mai multe, la plural „dvernîh”.) Lanţul de la uşă nu e de podoabă, ci e cel, banal, de securitate, nu?

Însă neînţelegerile petersburghezleningră dene sunt perpetuate prin decenii şi în alte părţi ale lumii. Să zicem, în antologia de poezie turcă „Înserare pe Bosfor”, apărută la Bucureşti în 2015, Cevat Çapan i se adresează unui amic: „Leningrad, îl ştii, este oraşul scriitorilor, mai târziu l-au numit Petersburg”. Ei bine, lucrurile stau invers. Pentru a rezolva sau, mai bine zis, a memoriza ecuaţia toponimică a urbei de pe Neva Petersburg – Petrograd – Leningrad – Petersburg e necesar să cunoşti istoria şi motivaţia acestor alternanţe, rocade, întâmplate în 1703, 1914-1924, 1924-1991. Deoarece, nu fără temei, se crede că traducătorii ar fi scriitorii cei mai erudiţi. Şi ar fi bine să fie astfel.

Aceste observaţii, altele care ar mai putea fi făcute, nu scad din „valoarea românească” a celor două volume din poezia lui Osip Mandelştam, editate la noi în anii 1980 şi 1984. În mare, ele rezonează cu calităţile, nu de puţine ori şi cu subtilităţile textelor poetice ale originalului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara