Numărul curent: 44

Actualitatea:
Origine romană sau origine tracă? de Gheorghe CeauŞescu

Cele dintâi discuţii despre originea românilor sunt opera cronicarilor. "De la Râm ne tragem", spune cu emfază Grigore Ureche dând pentru prima oară expresie într-o operă cultă unei realităţi congenere românilor. Pentru Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir cucerirea romană a fost "Descălecatul cel dintâi"; geto-dacii nu sunt decât un element secundar şi neglijabil, din punctul lor de vedere, al etnogenezei noastre. Lungă vreme, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoria geto-dacilor şi contribuţia lor la formarea poporului român nu au fost luate în considerare. Odată cu Hasdeu, aflat sub influenţa studiilor de indoeuropenistică cultivate intens în universităţile europene, se fac primele cercetări serioase în domeniul tracologiei la noi. Pentru a veni în sprijinul celor care voiau să se dedice acestei discipline Odobescu publică în revista lui Hasdeu Columna lui Traian o bibliografie a scrierilor referitoare la geto-daci. Prima sinteză asupra Daciei preromane îi aparţine lui Tocilescu. Tracologia a devenit la noi definitiv o ştiinţă datorită lui Vasile Pârvan.
           
Paralel s-a dezvoltat în literatura română sub influenţa romantismului european toposul dacic. Romanticii cultivă cu precădere perioadele obscure ale istoriei, Preistoria şi Evul Mediu timpuriu, epocile când se constituie primele coagulări statale. Englezii îşi îndreaptă privirile spre lumea celtică, de unde succesul extraordinar al Poemelor osianice, falsul săvârşit de MacPherson, francezii se entuziasmează de eroismul lui Vercingetorix şi de înţelepciunea druizilor, germanii sunt pasionaţi de monografia istoricului roman Tacitus Germania şi sunt pătrunşi de faptele eroilor nibelungilor şi de religia lui Odin; italienii volens nolens îi cultivă pe romani. Cu toată această mitologie a substratului prestigiul Romei este atât de mare, încât ideea apartenenţei la sfera de influenţă a cetăţii eterne este pretutindeni un factor de mândrie naţională.
          
Dacă Hasdeu, Odobescu, Tocilescu, Pârvan i-au studiat cu seriozitate ştiinţifică pe geto-daci instituind în România tracologia, delirul romantic atinge culmea prin cartea lui Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică, un galimatias pe baza unor lecturi nedigerate care proclamă prioritatea tracă în toate domeniile şi originea noastră nelatină. Dacă scrierea lui Nicolae Densuşianu ar fi rămas în uitare, aşa cum s-ar fi cuvenit, n-am avea de ce să insistăm asupra ei. Din nefericire Dacia Preistorică, neluată în seamă de tracologii în adevăratul sens al cuvântului, a devenit biblia tracomanilor, adică a celor care exploatau şi exploatează politic ideea originii tracice a românilor. Curentul tracoman s-a manifestat violent în perioada interbelică, fiind cultivat de cei care reprezentau tendinţele totalitare în România. O clipă şi Blaga a cochetat cu ideea originii noastre tracice, ţinând în 1921 o conferinţă intitulată Revolta sufletului nostru nelatin. În scurtă vreme Blaga avea să abandoneze gândul tracic şi să revină la ideea romană. Şi, culmea, anticipând propaganda stalinistă, Nichifor Crainic, constatând că latinii sunt catolici, îi consideră pe români slavi, deoarece "alegând ortodoxia înseamnă că instinctele noastre profunde îşi au rădăcinile în slavism, ortodoxia fiind mai ales religia rasei slave" ( Politică şi ortodoxie).
          
Adepţii Gărzii de fier îi proclamau pe Burebista, Decebal drept adevăraţii ctitori ai naţiei. În fond, prin această teorie se manifestau tendinţele antieuropene: prin renegarea originii latine tracomanii căutau să izoleze ţara de universul latin, acesta este în bună măsură sinonim cu ideea europeană, căruia românii îi aparţin prin tradiţie istorică. În schimb, admiratorii lui Zamolxis se înrudeau cu naziştii care se regăseau spiritual în adâncurile Valhalei şi respingeau înălţimile senine ale Olimpului. Împotriva acestui curent s-au ridicat personalităţi de talia unui Eugen Lovinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Gheorghe Brătianu etc. pentru care vocaţia şi tradiţia istorică a României era europeană prin excelenţă.
          
Într-una din cele mai inteligente discuţii româneşti despre Europa apărute după 1989 Adrian Marino evaluează obstacolele pe care ideea europeană le-a întâmpinat şi încă le mai întâmpină în România. "Reflexul antieuropean, profund şi tenace, are rădăcini adânci. Ele urcă mult în timp, în preistorie şi protoistorie" ( Pentru Europa). Adrian Marino arată cum antieuropenii consideră orice pas în direcţia integrării noastre europene drept "o cucerire", "o îngenunchere" a noastră, cucerire al cărei prim act a fost crearea provinciei Dacia de către Traian. Cărturarul clujean este, în buna tradiţie românească, un adversar ireductibil al tracomaniei, dar, ceea ce este firesc, un susţinător al studiilor serioase de tracologie: "Că se fac studii tracologice este foarte bine, chiar excelent, cât timp ele rămân la un nivel strict ştiinţific".
          
După război şi căderea României sub stăpânire bolşevică, lungă vreme chestiunea n-a mai fost de actualitate, deoarece, conform postulatului istoric al lui Mihail Roller, slavii constituiau elementul fundamental în etnogeneza românilor. Când Nicolae Ceauşescu a adoptat naţional-comunismul, o formulă care trebuia să afirme "independenţa" sa faţă de Moscova, tracomania a revenit în actualitate. Revista "Săptămâna" patronată de Eugen Barbu a tipărit o serie de articole inspirate de Iosif Constantin Drăgan în care era proclamată originea noastră tracică. Apoi Iosif Constantin Drăgan în periodicul întemeiat şi susţinut de el, intitulat programatic Noi, Tracii, publică articole în care tracii, adică noi românii, erau la originea tuturor evenimentelor importante ale istoriei omenirii, de pildă descoperirea Americii mult înainte de Columb sau construirea piramidelor egiptene. Ca şi în perioada interbelică tracomania nu era o simplă nebunie a unor fantezişti, ci expresia culturală a unei politici care urmărea izolarea României şi care, în vremea comunismului, fiind susţinută de partid, devenise politică de stat. Ea face parte din ceea ce Adrian Marino numeşte "obstacolele" în calea europenizării. Generalul Ilie Ceauşescu avea să se pună în fruntea acestei tendinţe; într-un articol dedicat doctrinei militare române în trecut şi prezent el avea să se exprime despre cucerirea Daciei de către romani în următorii termeni: "Una din cele mai grave consecinţe ale victoriei romane asupra poporului dac a fost cucerirea unei părţi a Daciei şi impunerea unui sever regim de ocupaţie militară ... Marea majoritate a poporului «dac» nutrea o ură sălbatecă împotriva ocupanţilor străini". În anii optzeci din ordinul secţiei de propagandă a C.C. al P.C.R. au început lucrările la un nou tratat de istorie a României care trebuia să devină literă de lege pentru trecutul nostru; când volumul I care trata Antichitatea a sosit în corectură, autorii de capitole nu şi-au recunoscut textele: acestea fuseseră modificate în sensul tracomaniei la secţia de propagandă; spre cinstea specialiştilor în adevăratul sens al cuvântului, al academicianului Dionisie Pippidi, directorul Institutului de Arheologie, aceştia au refuzat să semneze textele modificate de activiştii PCR. Datorită atitudinii demne adoptate de Dionisie Pippidi şi colaboratorii săi am fost scutiţi de apariţia unui tratat tracoman care ne-ar fi făcut de râsul lumii civilizate: o ţară care a dat un Xenopol, un Pârvan, un Iorga, un Gheorghe Brătianu şi atâţia alţii s-ar fi prezentat lumii savante cu stupidităţile fabricate în laboratoarele pseudointelectuale ale activiştilor PCR.
          
Dar, tendinţa continuă şi în zilele noastre; nu cu foarte mult timp în urmă a avut loc un al doilea congres zis internaţional intitulat şi el programatic Noi nu suntem urmaşii Romei ; congresul a fost urmat de emisiuni televizate, chiar şi pe posturile naţionale, ceea ce demonstrează gravitatea fenomenului, căci astfel falsa teorie capătă un gir oficial, ceea ce este inadmisibil. Adrian Păunescu, continuându-şi acţiunea antinaţională cu care ne-a obişnuit de atâta amar de vreme, a organizat şi moderat emisiuni de huliganism cultural la postul Realitatea TV susţinând teoriile tracomane şi conchizând că "istoria României trebuie rescrisă" în spiritul tracomaniei. Să nu uităm că Adrian Păunescu este un senator al PSD, ceea ce înseamnă că el conferă un gir oficial acestei imposturi. Atitudinea publică mai înainte pomenită a lui Adrian Marino este cu atât mai importantă, cu cât această "nebunie" tracomană îşi mai păstrează, cum se vede din păcate şi în zilele noastre, actualitatea.
          
Paralel cu tracomania s-a dezvoltat o nouă teorie culturală, la fel de nocivă, şi ea "un obstacol" în calea integrării europene a României, pentru a utiliza expresia lui Adrian Marino, şi anume protocronismul. Lansat în 1974 de către Edgar Papu şi preluat cu entuziasm de scriitori şi teoreticieni aflaţi în graţiile puterii comuniste, protocronismul pretinde că în domeniul culturii românii datorează prea puţin influenţelor culturale europene, ba mai mult, în cele mai multe cazuri ei au anticipat curentele şi ideile occidentale. Cu alte cuvinte, Europa ne este nouă datoare din acest punct de vedere. Afirmarea priorităţii româneşti în fapte de cultură înseamnă în fond aplicarea la acest domeniu a unui sistem stalinist: Soljenitsin arată cum "în ultimii ani ai domniei, Stalin a silit propaganda ideologică sovietică să facă un oribil viraj spre o înfumurare naţională fără margini, prezentându-i pe ruşi ca fiind primii care au făcut toate descoperirile" (Rusia sub avalanşă). Cine a făcut şcoala în anii stalinismului îşi aduce aminte cum totul era "inventat în Rusia", ca să nu mai vorbim de epocalele succese ale URSS în toate domeniile. Protocronismul este transpunerea în cultura română a mentalităţii staliniste. Susţinătorii acestei teorii nu şi-au dat seama că prin pretenţia priorităţii româneşti aproape absolute nu fac altceva decât să exprime un complex de inferioritate: nu există cultură în afara dialogului şi fără influenţe; a recunoaşte ceea ce datorezi altora este semnul unei valori proprii; când poetul augustan Horatius în versuri celebre - "Gre- cia cucerită l-a cucerit pe sălbatecul învingător şi a introdus artele în încă rusticul Latium" - afirmă că literatura greacă a determinat apariţia şi dezvoltarea literaturii latine, prin această afirmaţie el demonstra că era conştient de valoarea pe care o atinseseră romanii în cultură, valoare care îi aşeza pe plan de egalitate cu grecii; cine pretinde că nu datorează nimănui nimic este incapabil de creaţie. Teorie falsă teoretic şi istoric, protocronismul, ca şi tracomania, aveau şi au ca scop stimularea orgoliului patriotic pentru a pregăti psihologic izolarea ţării de lumea civilizată.
          
Bine înţeles adepţii celor două teorii au vrut să se legitimeze implicându-l pe Eminescu, poetul naţional, care ar fi formulat gânduri similare; prestigiul poetului este atât de mare, încât mai toate curentele şi gânditorii care s-au aplecat asupra destinului românesc caută să şi-l revendice ca precursor. Dar numai protocronist nu a fost Eminescu. El era adeptul maiorescianismului şi nu putea susţine inepţii asemenea celor lansate de Edgar Papu şi discipolii săi. El avea să spună: "Principiul fundamental al tuturor lucrărilor d-lui Maiorescu este după câte ştim noi, naţionalitatea în marginile adevărului (s.a.). Mai concret: ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional, ceea ce-i urât, nu devine frumos prin aceea că-i naţional, ceea ce-i rău, nu devine bun prin aceea că-i naţional". Cu o asemenea axiomă poetul naţional nu putea fi sensibil la protocronism.
          
Tracomanii invocă predilecţia poetului pentru temele dacice. Şi, într-adevăr între poeziile sale găsim titluri Rugăciunea unui dac, Sarmis, presupus rege ctitor al Sarmisegetuzei; acţiunea poemului postum Gemenii, construit pe tema romantică a dublului, se petrece în capitala lui Decebal. În Memento mori episodul Dacia este cel mai dezvoltat. Din manuscrise se vede că Eminescu proiecta scrierea unei epopei dacice - există şi fragmente în hexametru - şi avea redactate destul de multe scene ale unei tragedii avându-l ca erou principal pe Decebal. În fragmentele poetice rămase în manuscrise se întâlnesc adesea personaje istorice precum "Boirebist", Oroles, Sarmis, Dochia. Toate acestea ar putea fi interpretate drept o preferinţă evidentă a lui Eminescu pentru faptele dacilor şi, în consecinţă, o recunoaştere a ponderii lor importante în etnogeneza românească. O asemenea concluzie este posibilă numai dacă scoatem poemele respective din contextul operei poetice; cât despre proza politică vom avea imediat ocazia să vedem cum stau lucrurile. Mai înainte însă o scurtă punere la punct în ceea ce priveşte poezia.
          
În Memento mori după descrierea căderii apoteotice a lui Decebal Eminescu face un salt peste secole şi îşi îndreaptă gândurile către descendenţii de la Dunăre ai lui Traian; românii sunt "ramul din urmă din trupina de giganţi" care însă nu mai vor să-şi "cunoască" originea; dispariţia spiritului Romei, spune poetul, înseamnă şi dispariţia noastră, căci nu putem fi puternici decât "gândindu-i" pe romani:
         
"Şi deşi-n inima noastră sunt seminţe de mărire
          
noi nu vrem a le cunoaşte; căci străina-ne gândire
          
au zdrobit a vieţii veche uriaş, puternic lanţ;
          
secoli lungi ce-au rămas văduvi de a Romei spirit mare
          
l-au creat... În noi el este; noi îl stingem. Dacă moare,
          
noi murim...ramul din urmă din trupina de giganţi.
          
Când îi cugeţi, cugetarea sufletu-ţi divinizează.
          
In trecut mergem, cum zeii trec în cer pe căi de raze.
          
Peste adâncimi de secoi ne ridică curcubei;
          
un popor de zei le trecem, căci prin evi de armonie
          
auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie...
          
şi ne simţim mari, puternici, numai de-i gândim pe ei..."
          
Asemenea versuri nu puteau fi scrise de un tracoman.
          
Să vedem cum stau lucrurile în proza politică. La 13 ianuarie 1878, Eminescu publică în Timpul un scurt articol intitulat Originea românilor, în care el respinge afirmaţiile făcute de un oarecare Dr. Flieger într-o conferinţă ţinută la Societatea de Antropologie din Viena, tipărită în Fremdenblatt din Viena, numărul 32 din 1878; Dr. Flieger negase polemizând, spune Eminescu, cu Mommsen printre alţii, originea latină a românilor, susţinând că suntem descendenţi ai tracilor peste care romanii au aşezat colonişti orientali. Eminescu nu acceptă această teză, afirmând în termeni categorici "Coborârea din traci o negăm pur şi simplu"! Şi apoi poetul declară ignoranţa noastră în ceea ce priveşte istoria şi limba acestui grup indoeuropean, recunoscând că elementul de substrat trebuie să fi lăsat urme în fonologia limbii române: "Cine au fost dacii, care au fost limba lor nu se ştie nici până astăzi. Sigur s-ar putea deduce numai un singur lucru. La popoarele din Dacia, neexceptând pe cel roman, trebuie să se afle urme de fonologie dacă". În ceea ce-i priveşte pe coloniştii orientali, el îl citează pe istoricul latin Eutropius care susţine că în Dacia au fost aduşi colonişti ex toto orbe Romano, ceea ce infirmă teza conferenţiarului austriac conform căruia aceştia proveneau exclusiv din Orient. Discuţiile în legătură cu etnogeneza românească îl interesează în cel mai înalt grad, Eminescu urmărind cu mare atenţie teoriile formulate în lumea savantă şi în publicistica vremii. Într-o pagină rămasă în manuscris redactată în germană el reacţionează faţă de afirmaţiile dintr-un editorial apărut în Neue Freie Prese din Viena la 2 februarie 1871 unde era negată romanitatea românilor. În schimb, el publică o notă despre lucrarea profesorului Jung (la acea dată docent la Universitatea din Insbruck, apoi profesor la Universitatea din Praga) Die Anfange der Rumanen. Kritisch ethnographische Studie în Curierul de Iaşi din octombrie 1876 şi, apoi, în Convorbiri Literare din 1 noiembrie 1876 o recenzie elogioasă în care remarcă modul inteligent de utilizare a izvoarelor şi "metoda critică comparativă" folosită pentru demonstrarea romanităţii românilor. În acelaşi an Eminescu scrie în Curierul de Iaşi un scurt necrolog al celebrului romanist Friedrich Diez (1794-1876) pe care îl elogiază pentru faptul "de a fi nimicit pe cale ştiinţifică toate basmele despre originea slavă a limbei romaneşti" - Diez a studiat limba română în contextul limbilor romanice. Pentru Eminescu originea romană este premisa istoriei naţionale.
          
Faptul că regatul lui Decebal s-a romanizat în atât de scurtă vreme se explică în opinia lui Eminescu prin aceea că geto-dacii şi romanii erau "izomorfi": "În contact cu romanii", scrie el în Timpul la 11 august 1882, "populaţiunile tracice - cele mai vechi după Herodot, deci autohtonii Peninsulei Balcanice - s-au romanizat, au devenit romani. Spre a întrebuinţa un termen din chemie, tracii Peninsulei şi cei din Dacia erau izomorfi cu romanii şi s-au contopit pretutindenea în popor românesc, care-n evul mediu era mult mai numeros decât azi, după cum ne dovedesc o sumă de izvoare" (De mai multe ori am observat...). În acelaşi articol Eminescu îi socoteşte pe Filip al II-lea şi pe Alexandru Macedon traci, datorită aversiunii sale funciare faţă de greci; este de remarcat faptul că articolul este scris polemic fata de ziarul grec Messager d’ Athenes.
          
La cam atât se reduce în publicistica politică eminesciană discuţia despre geto-daci. Când pomeneşte Dacia antică (a existat şi un proiect rus care preconiza întemeierea unei Dacii, proiect faţă de care poetul reacţionează vehement), apoi el se referă la provincia romană Dacia şi nu la regatul daco-getic. În buna tradiţie a cronicarilor el consideră cucerirea romană ca fiind "descălecatul cel dintâi". Eminescu socotea că gândul lui Traian a fost de a "aşeza un strat de cultură omenească la gurile Dunării" (Misiunea noastră istorică). De atunci şi până în zilele noastre românii încearcă să împlinească gândul împăratului de la Roma.
          
Astfel, Sarmis, Burebista, Decebal sunt personaje legendare populând universul poeziei lui Eminescu în spiritul romantismului ale cărui idealuri şi poetică le cultiva; în schimb, împăratul Traian aparţine lumii reale, istoriei, întemeind prin fapta-i un popor şi determinând o tradiţie care este dominantă şi în zilele noastre.
          
Tracismul, protocronismul sunt expresia antieuropenismului; originea romană este premisa solidă a vocaţiei şi tradiţiei noastre europene.