Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Oricine poate dansa dacă ascultă melodia cu sufletul de Liana Tugearu

Cuvintele din acest titlu sunt o replică care se repetă în piesa dramaturgului american Martin Sherman, Când Isadora dansa, pusă în scenă la Teatrul Odeon de Răzvan Mazilu, creator complex, care a gândit şi coregrafia, costumele şi coloana sonoră a spectacolului.

Figură legendară, Isadora Duncan ocupă un loc aparte în istoria dar şi în mitologia dansului de la începutul secolului XX, alături de un contemporan la fel de celebru, Vlaslav Nijinski – două destine tragice, care au marcat însă profund evoluţia ulterioară a dansului european. Nijinski a răsturnat canoanele din chiar interiorul dansului tradiţional, în timp ce Isadora le-a ignorat complet, venind din afara lui, amândoi sfârşind cutremurător: Isadora spânzurată cu propriul şal, înfăşurat pe roata maşinii pe care o conducea, Nijinski pierzându-şi minţile la numai douăzeci şi opt de ani, după o carieră strălucitoare, dar meteorică. Şi este un fapt demn de reţinut că ambele figuri emblematice ale coregrafiei europene au fost evocate in ultimul an pe scenele bucureştene: Nijinski în spectacolele integral gândite de Mălina Andrei, Isadora în viziunea lui Răzvan Mazilu, urmând scenariul scriitorului american. Faţă de acest scenariu avem unele rezerve. Martin Sherman, alegându-şi un anume moment din viaţa Isadorei, al legăturii ei cu poetul rus Serghei Esenin, a simplificat în bună măsură anvergura personalităţii acesteia şi, după o reţetă destul de ieftină, a pus accentul pe sex, beţie, interferenţe lingvistice, ironii la adresa inversiunilor sexuale, bătăi cu frişcă etc. De aceea am reţinut cu precădere replica reprodusă în titlul rândurilor de faţă, căci ea spune mai mult despre Isadora şi felul ei de a înţelege arta dansului decât o bună parte din piesă. Modul ei liber de a concepe dansul ca pe o firească înfiripare a unor mişcări, ivite din ecoul creat de muzică în sufletul celui care o ascultă, spune, de fapt, un lucru esenţial despre arta sa.
Dar ce a făcut Răzvan Mazilu din piesa respectivă este remarcabil, prin tot contextul în care a îmbrăcat-o, începând de la distribuţie, continuând cu costumele adecvate epocii dar şi personalităţii personajelor, ca linie şi culoare, şi încheind cu coloana sonoră, toate gândite de el, împreună cu decorul datorat lui Mihai Păcurar, redus la un uriaş pian – pat – masă – platformă, plasat în mijlocul scenei, piesă care acoperă toate nevoile desfăşurării acţiunii.
Văzând-o pe Maia Morgenstern în rolul Isadorei Duncan, mi-am reamintit de un alt frumos moment, din 1995, cu piesa Dama cu camelii, în care actriţa a colaborat cu regizorul şi coregraful Răzvan Mazilu, rezultatul fiind întru totul remarcabil. Cred că între cei doi artişti, dincolo de orice distanţă, există un fir nevăzut care le facilitează o bună comunicare. Apreciam atunci, în paginile acestei reviste, descriind un anumit moment al spectacolului că „braţele desfăşurate ale actriţei se contorsionează cu o forţă de expresie ce n-ar putea fi întrecută de cea mai bună dansatoare”. Cuvântul, dansul şi, într-un sens şi mai larg, mişcarea cu încărcătură expresivă au transmis ideile, într-o manieră încărcată de firesc şi simplitate – atunci şi acum. Personalitatea artistică a actriţei are ceva din ardoarea dansatoarei. Am regretat însă că, spre deosebire de momentul întruchipat în Dama cu camelii, de astă dată regizorul nu i-a încredinţat mai multe momente de exprimare prin mişcare, căci, ţinând cont de reuşita de atunci, existau toate şansele ca să aflăm mai multe despre Isadora Duncan şi pe această subtilă cale, a gestului inefabil, O întruchipare a spiritului Isadorei i-a fost încredinţată chiar unei dansatoare, Monica Petrică, o excelentă interpretă a altor partituri, alături de Răzvan Mazilu sau alături de alţi parteneri (spre exemplu în spectacolul Nijinski, cealaltă faţă a geniului), care de astă dată a sugerat însă prea puţin din personalitatea Isadorei, din abandonul ei în fiecare mişcare. Nu a reuşit să se pună în acea stare specială cerută de un astfel de gen de dans. Totul a fost prea construit, vina împărţind-o în egală măsură interpreta şi coregraful.
Sigur că un cronicar de dans este sensibil, cu prioritate, la expresia corpului în mişcare, bucurându-se însă din plin şi de tot ceea ce îi dăruiesc actorii, cei care croiesc un personaj prin inflexiunile vocii, susţinute de întreaga lor prezenţă scenică. Dintre aceştia, Rodica Mandache, interpreta lui Mary Desti, prietena Isadorei, este o altă actriţă care colaborează de mai mult timp cu Răzvan Mazilu, putând să coborâm în timp până la piesa lui Tennessee Williams, pusă în scenă de Răzvan Mazilu tot la Teatrul Odeon, în 1996, Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă- mă să te ascult. Rodica Mandache construieşte şi de astă dată un personaj bine conturat, ca şi Oana Ştefănescu în Miss Belzer şi Janine Stavarache în Jeanne. La fel de bine conturate sunt şi rolurile masculine, cel al lui Serghei Esenin creat de Mihai Smarandache – deşi, şi în acest caz, textul a speculat excesiv pe latura omenească a personajului şi prea puţin pe cea poetică – apoi cel al lui Luciano Savani, interpretat de Mircea Costantinescu, şi cel al lui Alexandros Eliopolis, interpretat în seara în care am văzut eu spectacolul de Vlad Logigan. După ce văzusem Vorbeşte-mi ca ploaia şi lasă-mă să te ascult, mă întrebam, mai mult sau mai puţin retoric, dacă Răzvan Mazilu este regizor sau coregraf; revenind după atâta vreme asupra acestei dileme, răspunsul îl dă actuala lui montare, Când Isadora dansa. Modul în care şi-a ales şi călăuzit actorii denotă o adecvată ştiinţă de regizor. Dar privind nu numai desfăşurarea scenică ci şi imaginile din fotografii ai impresia că unii dintre ei, cel puţin Maia Morgenstern şi Mihai Smarandache, au fost surprinşi într-un moment în care-şi exprimau trăirile prin dans. Un dans simplu, firesc, expresiv aşa cum ştie să conceapă un bun coregraf.
De fapt, Răzvan Mazilu se apleacă pentru a doua oară, în actuala stagiune a Teatrului Odeon, asupra piesei lui Martin Sherman pe care a mai montat–o acum câţiva ani la teatrul Meli, din Atena, ochiul său de regizor şi coregraf evidenţiind odată în plus datele oferite de acest text, ofertant pentru un spectator obişnuit, uşor descumpănitor pentru un iubitor al dansului, care ar vrea să i se dezvăluie cât mai mult din substanţa secretă care hrăneşte naşterea unei anumite forme de artă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara