Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Orestia III cântată în spiritul lui Aurel Stroe de Virgil Mihaiu

Un real eveniment muzical ne-a oferit Filarmonica Banatul din Timişoara: punerea în scenă a lucrării Orestia III / Eumenidele de Aurel Stroe, prezentată la Festivalul Toamna muzicală clujeană 2014 în spaţiul artelor alternative Fabrica de pensule din urbea transilvană. Deşi compozitorul îşi denumise creaţia Operă după tragedia lui Eschil, tentativele de a o încadra într-un gen muzical anume sunt iluzive. Însăşi combinaţia dintre vocile cântăreţilor, cinci exemplare din familia saxofoanelor acţionate de un singur interpret (ca unică sursă sonoră instrumentală!) şi mişcarea scenică a tuturor interpreţilor ar sugera apropieri de conceptul teatru vocal-instrumental. Puţin importă! În realitate e vorba despre o lucrare inclasificabilă a unuia dintre muzicienii de vârf ai tranziţiei dintre secolele 20 şi 21.
Concepţia muzicală a lui Aurel Stroe (1932-2008) abordează arta sunetelor la modul idiosincratic şi, totodată, copleşitor, prin filtrele meditaţiei, ale reflexiei filosofice, ale matematicii şi fizicii, dar şi ale tragediei clasice. Incitantă e însăşi inversiunea de priorităţi dintre idee şi emoţie, pe care se bazează eşafodajul său creator: fireasca aplecare a melomanului spre reveria născută din ascultare, ce-l poate apoi „pune pe gânduri,” e contrariată, căci la Stroe raţiocinarea precede simţirea. Aflăm mai multe despre aceste procese din pătrunzătorul eseu morfogenetic al lui Dan Dediu, apărut pe site-ul Centrului Cultural Aurel Stroe din Buşteni sub titlul Cu Aurel Stroe prin cotloanele minţii şi bizareriile muzicii. Dan Dediu atrage atenţia asupra celor trei calităţi mirabile ale muzicii lui Stroe: 1) trezvia, în sens isihastic (capacitatea muzicii de a se/ne menţine într-o permanentă alertă; în cuvintele lui Dediu: „În timp ce o asculţi devine conştiinţă muzicală care şi se împărtăşeşte, şi se spovedeşte şi pe care nu te poţi opri să o asculţi”); 2) bizareria şi 3) formularea de probleme şi încercarea de a găsi un răspuns (Dediu: „Muzica sa e o reflecţie în sunete, la modul propriu. Ea transcende gândirea stilistică, ajungând în «spatele materialului muzical», la descoperirea «teatrului principiilor» ce se confruntă, se aliază sau anihilează, precum şi la paradigmele culturale ce influenţează percepţia.”). Tot graţie lui Dan Dediu, avem acces la un set de concepte elaborate de Aurel Stroe, dintre care preiau aici doar unul – Morfogeneza sau teoria catastrofelor – oarecum recognoscibil în felul cum şi-a elaborat partitura Eumenidelor: „Capacitatea unei forme muzicale de a ajunge la un punct de catastrofă (prin creştere sau descreştere), de unde să deraieze spre o altă formă. Aici intră anomaliile formei muzicale: herniile, enclavele şi tumorile formei (temeni utilizaţi de către Aurel Stroe în analizele simfoniilor lui Mahler).”
Urmărind spectacolul timişorean la Cluj am avut confirmarea, in vivo, a viabilităţii creaţiei lui Stroe, la 35 de ani după istorica montare a Orestiei II / Choeforele de Lucian Pintilie, concepută special pentru Festivalul de la Avignon, ediţia 1979. Atunci regizorul valorificase la maximum decorurile şi condiţiile naturale (trecerea de la zi la noapte), imposibil de „clonat” altundeva/ altcândva. În bună măsură, asemenea condiţionări restrictive sunt impuse aprioric şi în cazul Eumenidelor. În anii 1970, Aurel Stroe şi-a conceput opera avându-l în minte pe saxofonistul francez Daniel Kientzy, căruia îi şi este dedicată. E clar că, dacă acest redutabil magician al saxofoanelor nu ar fi supravieţuit până azi, autenticitatea versiunii timişorene ar fi fost afectată. Dificil de imaginat un alt instrumentist capabil să priceapă, cum s-ar zice, din interior resorturile viziunii lui Stroe, ca să nu mai vorbim de capacitatea sa de a o transpune în mod unitar, prin intermediul câtorva tipuri de saxofoane (dintre care imensul sax contrabas este manufacturat special pentru Kientzy). În plus, solicitarea la maximum a disponibilităţilor cântăreţilor transformă interpretarea rolurilor imaginate de Stroe într-un fel de... sport vocal extrem. Cu atât mai demne de apreciat au fost evoluţiile celor trei solişti – Cristian Ardelean/Oreste, Cosmina Ivan/Atena, Nicolae Haţegan/Apollo – şi ale corului – Ana-Maria Stănoaia, Corina Hamat, Cosmina Şerban, Bogdan Drulea, Gelu Dobrea, Mihai Prelipcian. Solicitarea corzilor vocale e dusă până la paroxism – glissandouri ameţitoare, salturi între registre, sforzando-uri, inserţii de tehnici neconvenţionale etc., ceea ce presupune nu doar teribile eforturi din partea interpreţilor, ci şi o admirabilă abnegaţie profesională. Spre lauda lor, tinerii interpreţi au demonstrat că sunt dispuşi să facă asemenea sacrificii pline de riscuri, de amorul artei căreia i s-au dedicat.
În fapt, aici se resimte din plin cea de-a doua însuşire sus-amintită – bizareria. Indubitabil, excentricitatea e una dintre trăsăturile primordiale ale muzicii lui Stroe. Apelul la trama eschiliană face parte din strategia compozitorului de a demonstra perenitatea conflictuală a umanităţii de-a lungul istoriei, încarnată în figuri arhetipale. Însă departe de a (re)mitiza miturile, el ni le livrează în ipostaze artistice marcate de traversarea a secole de acumulări stilistice. O viziune adeseori persiflantă, în care tragismul autentic se învecinează şi se întrepătrunde cu parodia. În acest sens, următoarea aserţiune a lui Aurel Stroe e încă o mărturie a lucidităţii sale: „Problema care se pune compozitorilor de astăzi, a complexităţii, este de a putea jongla cu categorii de muzici aşa cum un compozitor de pe vremea lui Bach jongla cu tonalităţile.”
Aurel Stroe îl prinde (şi surprinde) pe ascultătorul tot mai grăbit al timpului nostru „ieşit din ţâţâni”. Printre „efectele de înstrăinare” (nu neapărat în sens brechtian) utilizate de compozitor se află şi alternanţa dintre limba română şi cea elină în redarea textului lui Eschil. Personajele şi trama clasicizate de trecerea a peste două milenii ni se revelează ca permanenţe ale naturii umane, ale măreţiei, dar şi insignifianţei sale. Metamorfozarea corului din Erinii, ca spirite ale răzbunării, în Eumenide, ca personificări ale concordiei sociale, e configurată de Stroe prin modalităţi eliptice, asemănătoare lirismului ermetic al poetului-matematician Ion Barbu. O estetică provocatoare, sfidând indescifrabila lume în care ne-am născut.
Având în vedere tocmai acest complex de... complexităţi, firav sugerate mai sus, se cuvin a fi apreciate meritele deosebite ale dirijorului Cezar Verlan şi ale regizorului Vlad Dragomirescu, secondaţi de scenografa Monica Stoian, în crearea unui spectacol realmente memorabil, alert în pofida încărcăturii sale dilematice şi a asceticelor restricţii ale formulei scenice. Aş zice că tânăra echipă artistică a reuşit performanţa de a acţiona în consonanţă... cu disonanţele dificil controlabile ce abundă în partitură, relevându-i acesteia inchietanta şi totodată fascinanta expresivitate. Publicul clujean a apreciat superlativ propunerea cutezătorului ansamblu bănăţean. Cu atât mai mult ar fi de dorit ca o realizare cu un asemenea coeficient de perisabilitate să fie imortalizată printr-o versiune video corespunzătoare.
Personal, am avut parte de o satisfacţie în plus, consemnând participarea empatică a unor distinşi oameni de cultură, precum Cornel Ţăranu (el însuşi consecvent promotor, cu Ars Nova de Cluj, al creaţiei lui Aurel Stroe), Ion Pop, Angelo Mitchievici... Ar fi frumos ca solidaritatea lor cu valorile culturii autohtone să fie luată ca exemplu şi de alţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara