Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Ora închiderii în grădinile Apusului“ de Rodica Binder


Cioran - personaj de roman

Există o ciudată potrivire a întîmplărilor care-i aduc din cînd în cînd pe admiratorii şi cititorii lui Cioran, pe căi cu totul nebănuite, surprinzătoare, iconoclaste, în proximitatea biografiei şi a textelor sale: interviuri, fotografii, pelicule cinematografice, mărturii ale celor care l-au cunoscut, descoperirea unor manuscrise inedite, existenţa (sub cheie) a unor scrisori. Pornind de la toate acestea, pînă la încercarea de a-l resuscita în planul ficţiunii, cunoscîndu-i bine opera şi personalitatea, nu ar mai fi de făcut decît un pas: nu cumva Cioran poate deveni eroul unui roman? Celui care şi-a pus vreodată această eretică întrebare, criticul şi scriitorul francez Bruno de Cessole îi oferă un convingător şi strălucit răspuns afirmativ prin romanul de aproape 400 de pagini, apărut recent la Čditions de la Différence, L'Heure de la fermeture dans les jardins d'Occident.

Început de septembrie la Paris cînd vara pluteşte încă în aer. Tînărul Philippe Montclar face conform obiceiului o plimbare de dimineaţă în Jardin du Luxembourg. Se opreşte la mesele jucătorilor de şah şi, urmărind o partidă, aude o voce care prezice eşecul unuia dintre jucători. Întorcîndu-se, îl şochează înainte de toate ochii personajului, adînciţi în orbite, sprîncenele cărunte, stufoase, privirea uşor batjocoritoare. Executat în crochiu la început, portretul necunoscutului va prinde pe parcursul romanului contururi din ce în ce mai clare, sfîrşind prin a reflecta, ca într-o oglindă, inconfundabilul "model".

După terminarea partidei de şah, îndreptîndu-se spre ieşirea din parc, necunoscutul are un moment de slăbiciune fizică, un uşor leşin, răstimp în care, veghiindu-l cu îngrijorare, Philippe îl şi studiază. Necunoscutul îşi revine şi, politicos, îi mulţumeşte tînărului pentru asistenţă, scuzîndu-se pentru acest moment de "sincopă". Vorbeşte accentuînd aproape imperceptibil penultima silabă a cuvintelor, într-o limbă extrem de corectă, îngrijită, frizînd pe alocuri afectarea. Îşi povesteşte pe scurt viaţa, este originar din Elveţia, fiu de pastor, îşi explică pasiunea pentru jocul de şah, pornind de aici îşi expune concepţia despre necesitate şi hazard, graţie căruia a şi făcut cunoştinţă cu tînărul Philippe, şi se prezintă: Frédéric Stauff. Un nume care "îi spune ceva" viitorului său discipol. Dacă nu propria memorie, atunci întîmplarea este cea care-i vine în ajutor lui Philippe. Întîlnirea cu Raphael Rosetti, un tînăr profesor erudit ale cărui seminarii le frecventase la Sorbona, îi dezvăluie istoria secretă a lui Stauff.

Căzut "azi aproape în uitare, cultivat doar de cîţiva fideli", sosit de pe malurile lacului Leman pe cele ale Senei după război, supranumitul "Diogene din grădina Luxembourg" îşi cucerise rapid celebritatea datorită independenţei spiritului său, eclectismului şi atitudinii de frondă. Chiar la apogeul gloriei, el nu s-a conformat moravurilor pariziene, şi-a păstrat o doză de inocenţă, rămînînd totuşi discret şi retras. După o perioadă de absenţă, revine în prim plan cu o carte "scandaloasă", în care face apologia sofistului Callicles, reabilitîndu-l astfel pe cel mai cumplit adversar al lui Socrate, justificînd chiar condamnarea celui care în tradiţia gîndirii occidentale trecea drept modelul eroic al gînditorului, arhetipul filozofului progresist. Critica reacţionează brusc, întrevăzînd în cartea lui Frédéric Stauff "scandaloasa apologie a sofismului şi cinismului, condamnarea lui Socrate pentru a doua oară la moarte, un revizionism sfruntat" etc.

După un arabesc amoros în care Philippe îşi dezvăluie şi latura donjuanescă a firii sale, cucerind-o pe frumoasa şi aparent inaccesibila Ariane, filonul narativ ia amploare în spaţiile filozofiei, ramificîndu-se în cîteva direcţii ale istoriei gîndirii şi culturii occidentale, conform unui scenariu iniţiatic. Partitura dialogică a discursului romanesc executată în cheia filozofiei, susţinută de Philippe şi Stauff, este întreruptă din cînd în cînd de pasaje descriptive, secvenţe epistolare şi memorialistice, pagini de jurnal.

Bruno de Cessole a fixat complexul edificiu narativ al romanului în schelăria foarte fină a unui "thriller", ale cărui componente se desluşesc clar abia spre sfîrşitul cărţii, deşi prologul, ca şi secvenţa primei întîlniri a lui Philippe cu Stauff în Grădina Luxembourg le anticipează. Ca şi "modelul" său, mizantropul Stauff face apologia sinuciderii. El divaghează savant sau dă o întorsătură anecdotică istoriei ideilor şi a filozofiei, se confesează cu cinism, afişînd o suspectă şi totuşi sinceră jovialitate. Fascinat de maestrul a cărui stimă şi simpatie a reuşit s-o cucerească, angoasat în acelaşi timp de influenţa crescîndă pe care filozoful mizantrop o exercită asupră-i, Philippe simte pericolul îndepărtării sale de lume. Peripateticele întîlniri cu Stauff sunt dublate de cufundarea în studiu a discipolului, de investigaţii livreşti, soldate pe de o parte cu un imens cîştig de cunoaştere, iar pe de alta, cu neglijarea frumoasei sale iubite Ariane, care va nutri la rîndul ei o admiraţie crescîndă faţă de spiritul acestui Diogene modern.

Într-o zi, din întîmplare, Philippe îi zăreşte la masa unei cafenele pe Ariane şi Stauff. Cuprins de gelozie, imaginîndu-şi chiar o scenă amoroasă între cei doi, pune la cale planul uciderii maestrului. O călătorie împreună cu Ariane în sudul Franţei, pe acelaşi traseu străbătut odinioară de Cioran cu bicicleta, un popas pe malurile Mediteranei, într-o vilă de vacanţă, sunt ispitele cărora Stauff le cedează, regăsindu-şi în compania celor doi amici un aer juvenil, abordînd şi o neaşteptată cochetărie vestimentară. Philippe îi propune o ieşire cu iola în larg, la orele timpurii ale dimineţii. Stauff acceptă, este încîntat de peisaj, continuă să divagheze pe marginea filozofiei şi literaturii, este captivat de manevrele marinăreşti pe care Philippe le execută şi acceptă cu încîntare să ţină pentru cîteva clipe cîrma ambarcaţiunii.

Sfîrşitul îi este pregătit. Philippe îi indică locul unde să se aşeze şi, calculînd relaţia dintre direcţia vîntului şi poziţia pînzei, dă drumul velei care izbeşte victima din plin. Stauff moare pe loc sub forţa izbiturii, cade peste bord şi, sub privirile discipolului său, se scufundă în cîteva minute care i se par făptaşului interminabile. Totul este înscenat ca un simplu accident. Revenit la vila unde îl aştepta Ariane, îşi aminteşte că Stauff îi vorbise în ajun despre o scrisoare. Şi într-adevăr, în vestibul descoperă plicul care-i este adresat. Scrisoarea îl deconspiră pe Philippe, căci Stauff nu numai că ştia că va muri, ci el însuşi îşi pusese la cale dispariţia, slujindu-se de discipolul său ca de un simplu instrument. "Cine propovăduieşte sinuciderea ca fiind singura ieşire onorabilă din existenţă, dar nu o face atunci cînd a sosit timpul, nu este cumva un jalnic impostor? Ştiam că vei reuşi. Am aşteptat cu nerăbdare clipa în care discipolul va cere socoteală maestrului său, derutat de butadele acestuia, îi va întinde capcane pentru a-şi verifica îndoielile. Nu aţi fost nepriceput, dar nu aţi avut nici statura necesară pentru a lupta cu un cinic ca mine. În mod deliberat, v-am alimentat suspiciunea crescîndă, am furnizat motive îndoielilor pe care le-aţi avut. Am vrut să vă aduc în situaţia de a mă dispreţui." Conducîndu-l pas cu pas pe Philippe spre atingerea ţelului său secret, Stauff îşi vede îndeplinită misiunea, lăsîndu-şi discipolul "să se dedice dificilei meniri de a trăi şi apoi de a muri cu demnitate."

Romanul lui Bruno de Cessole este o carte admirabilă, un roman iniţiatic, un manual de educaţie filozofică şi intelectuală, un exerciţiu de admiraţie critică faţă de cîteva venerabile tradiţii ale gîndirii occidentale.

Ora închiderii în grădinile Occidentului este însă deopotrivă şi expresia unei iubiri aproape filiale pe care autorul a resimţit-o faţă de scrierile lui Cioran în tinereţe, resuscitată la anii deplinei maturităţi cînd, revenind asupra manuscrisului redactat în urmă cu aproape un sfert de veac, s-a decis să-l publice.


Cu Bruno de Cessole despre romanul lui

Bruno de Cessole este jurnalist şi critic literar, redactor al paginilor de cultură la "Valeurs actuelles", fost redactor al publicaţiei "La Revue des deux mondes", colaborator la "France Culture", la ziarul "Le Figaro", precum şi la hebdomadarele "L'Express", "Le Point", la revistele "Les Nouvelles Littéraires", "Les Lettres Françaises". În 2001, tot la Editions de la Différence, Bruno de Cessole publică o culegere de cronici şi articole sub titlul Propos intempestifs. Actualmente lucrează la două romane, dintre care unul va apărea la toamnă, precum şi la un eseu despre scriitorii "aşa-zişi de dreapta" sub un titlu inspirat din scrierile lui Cioran: Privilegiul de a fi învins.

După lectura romanului am reuşit, prin bunăvoinţa editurii, să intru în contact cu autorul. Neputîndu-ne întîlni pentru a realiza un interviu pe viu, în formula sa tradiţională, am recurs (în premieră în ceea ce mă priveşte) la soluţia unui dialog pe chat, pe care-l transcriu, în traducere.

R.B.: Frédéric Stauff, eroul romanului dumneavoastră, al cărui nume ar putea trece drept anagrama lui Faust, dispune de amprentele "biometrice" ale unor predecesori iluştri, cea mai vizibilă fiind cea lăsată de Cioran. Ce v-a determinat să optaţi pentru acest "arhetip"?

B.d C.: Este adevărat că numele lui Stauff este anagrama lui Faust. Am intenţionat să fac din personajul meu un fel de Faust invers, a cărui voinţă de putere nu se exercită asupra lumii, ci împotriva lui însuşi. După experienţa fundamentală a decepţiei trăite la apariţia cărţii sale Apologia lui Calliclčs şi după campania de denigrare dusă împotriva lui de chiar foştii săi prieteni, Stauff se consideră "mort" pentru această lume. El nu mai publică nimic, se îndîrjeşte să nu mai "reuşească", urmînd astfel exemplul unor "magnifici rataţi" pe care-i va propune ulterior drept "model" discipolului său Montclar: de la Senancour la Walser, trecînd prin Bloy, Schopenhauer, Leopardi etc. În tradiţia lui Nietzsche, Stauff consideră că un gînditor se înscrie într-o genealogie spirituală şi îşi revendică drept strămoşi cinicii şi stoicii greci, pe Lucreţiu, Boetius, pe libertinii şi materialiştii francezi din secolele XVII şi XVIII, pe Schopenhauer şi desigur pe Nietzsche. În ochii săi un un filozof demn de a-şi merita numele trebuie să-şi "trăiască ideile", altminteri el nu este decît un impostor. Acest postulat nu este scutit de contradicţii, aşa cum şi finalul destinului său o va dovedi: "Omenesc, prea omenesc..."

Creînd acest personaj fictiv, m-am gîndit desigur la Cioran al cărui cititor pasionat am fost în tinereţe. Am scris mai multe articole despre el, iar el mi-a răspuns, mulţumindu-mi într-o scrisoare, în felul lui. Deplîngînd faptul de a fi fost "recunoscut", el încheia prin formula pe care am reluat-o în roman: "Pînă şi catastrofele se produc prea tîrziu."

Eram în legătură cu scriitori care-l cunoşteau foarte bine (Gabriel Matzneff, Louis Nucéra) şi aş fi putut să-l întîlnesc, dar nu am vrut, nu am dorit să fiu influenţat de persoana sa în timp ce scriam despre el. (Cartea am început-o şi am scris-o în bună parte în urmă cu vreo 25 de ani, înainte ca eu însumi să împlinesc 30 de ani).

Stauff îşi asumă nu puţine idei de-ale lui Cioran şi cîteva trăsături caracteristice (aspectul fizic, plăcerea de a se plimba pe jos şi cu bicicleta...), dar preia şi cîte ceva de la Nepotul lui Rameau, de la Dr. Johnson, Schopenhauer, Monsieur Teste al lui Paul Valéry. Problema pe care o ridică romanul din perspectiva lui Montclar ar fi următoarea: este Stauff un adevărat filozof sau un impostor, un om al "fiinţei" sau doar un om de "litere", un nihilist sau un adversar al nihilismului. Sunt întrebările pe care numeroşi contemporani şi le-au pus despre Cioran.

R.B.: În acest caz este oare romanul dumneavoastră şi o tentativă de a răspunde acestor întrebări?

B.de C.: Nu într-un mod direct. Prin Stauff, care nu este transpunerea sau "decalcul" lui Cioran, am intenţionat să evoc tipul unui gînditor şi filozof atemporal, etern, dar accentuînd ceea ce mi se pare a fi una din caracterisicile epocii noastre: impostura intelectuală, ceea ce Julien Benda denumea "trădarea intelectualilor".

R.B.: Aţi mărturisit că nu aţi dorit să-l întîlniţi pe Cioran, pentru că nu aţi vrut să fi fost influenţat de persoana lui. Stauff este totuşi o "sosie" a lui Cioran, pe care l-aţi resuscitat "in vitro". Se mai întîmplă însă ca unele episoade ale vieţii lui Cioran, mai puţin cunoscute, cum ar fi de pildă chiar dragostea lui tîrzie pentru Friedgard Thoma, să se regăsească, fireşte într-un cu totul alt regim, vădit ficţional, şi în roman - mă gîndeam la relaţia dintre Stauff şi Ariane, iubita lui Philippe. Putem merge şi mai departe: plimbarea prin cimitir a maestrului şi a discipolului său corespunde aproape miraculos unei plimbări pe care Cioran o făcuse cu Friedgard, o scenă dramatică în care filozoful se rătăceşte nemaigăsind locul, piatra funerară, care-i fuseseră deja pregătite din timpul vieţii... Scena este descrisă în romanul epistolar Um nichts in der Welt / Pentru nimic în lume, pe care nu l-aţi citit. Cum vă explicaţi aceste coincidenţe tulburătoare?

B.de C.:Favorizarea acestor coincidenţe obiective este un apanaj al virtuţilor sau al magiei romanului. Nu ştiam despre viaţa lui Cioran decît ceea ce el a lăsat să transpară din scrierile sale. Dar impregnat de gîndirea lui şi de stările de spirit care o generează, am bănuit unele comportamente şi am imaginat unele scene despre care aflu acum de la dumneavoastră că au avut un caracter real. Am putea interpreta această coincidenţă drept fructul întîlnirii logicii cu psihologia...

R.B.: Credeţi că dacă l-aţi fi cunoscut personal pe Cioran, influenţa pe care ar fi avut-o asupra dumneavoastră ar fi fost aceeaşi cu cea pe care Stauff a exercitat-o asupra lui Philippe? Şi într-un atare caz, nu cumva Philippe ar fi şi alter ego-ul dumneavoastră?

B.de C.: Nu am fost niciodată discipolul unei persoane vii, am fost dator doar celor morţi despre care cred că sunt adesea mai vii decît mulţi dintre contemporanii noştri, aceştia din urmă morţi deja fără să ştie...Un mare gînditor sau scriitor este pentru mine un veşnic contemporan în timp ce "linţoliul de purpură în care îşi dorm somnul de veci zeii morţi," ca să folosesc o formulă ce-i aparţine lui Renan, îi înveleşte la fel de bine şi pe oamenii momentului, pe care moda şi impostura îi ridică în slăvi.

În parte, în perioada în care mi-am scris cartea, Montclar este şi proiecţia propriului meu eu, a gusturilor şi dezgusturilor mele, a intransigenţei şi a tensiunii spre absolut care sunt specifice tinereţii pe care, adesea, anii ce trec le fac să pălească sau să dispară. Cum spune şi Stauff la un moment dat: toleranţa şi înţelegerea faţă de celălalt sunt deplorabila urmare a îmbătrînirii organelor noastre.

R.B.: Aţi scris aproape 25 de ani la această carte şi amici celebri - Bernard Henri-Levy, Philippe Sollers v-au încurajat să continuaţi. Aţi avut ezitări, îndoieli?

B.de C.: În realitate, partea esenţială a acestei cărţi am scris-o în cîţiva ani, dar nu m-a satisfăcut, aşa încît am lăsat manuscrisul să doarmă într-un sertar, revenind asupra lui din cînd în cînd. Am lăsat două capitole neîncheiate - din comoditate sau lipsă de entuziasm - nu mizam pe publicarea lui. Editorul meu, care îmi este mai ales un prieten, mi-a cerut timp de zece ani să-i dau să citească manuscrisul, ofertă pe care am tot refuzat-o. În cele din urmă am sfîrşit prin a-i încredinţa, recent, textul. El a fost suficient de persuasiv pentru a mă convinge să revin asupra manuscrisului şi să scriu cele 30-40 de pagini care lipseau. A fost un exerciţiu foarte dificil pentru că mi-a cerut să reintru în starea de spirit pe care o aveam în urmă cu 25 de ani şi să regăsesc stilul în care scriam pe-atunci. În pofida primirii favorabile a romanului acum, am îndoieli şi rezerve faţă de subiectul cărţii. Cînd îl consider în sine nu sunt satisfăcut, cînd îl compar cu producţia actuală, îmi spun că există lucruri şi mai slabe. În ochii mei, din perspectiva ambiţiei şi a idealului care ne însufleţeşte iniţial, reuşita este foarte rar o încununare a activităţii scriitoriceşti, în fond nu există decît înfrîngeri mai mult sau mai puţin... onorabile.

R.B.: Pe lîngă fascinantele plimbări în grădinile labirint ale filozofiei occidentale, există în romanul dumneavostră multe observaţii critice aduse de Stauff epocii noastre. Le împărtăşiţi?

B. de C.: Nu cred în "Vîrstele de Aur" ale omenirii, indiferent dacă sunt plasate în trecut sau în viitor. Spre norocul sau nenorocul meu, aparţin epocii noastre, pasionantă şi exasperantă, pe care o îndrăgesc şi o detest în acelaşi timp. De unde rezultă că judecăţile critice la adresa ei, făcute în roman, îmi aparţin în mare parte. Pe cît de mult mă feresc de nostalgie ca refugiu al firilor sentimentale, pe atît de mult caut acel "âgon", spiritul de luptă, de confruntare, atît de îndrăgit de greci. În ceea ce-l priveşte pe Stauff, convins fiind că nu-şi poate influenţa epoca, el a optat pentru retragere, pentru exilul interior. Temperamental eu prefer confruntarea chiar cu preţul eşecului şi disecţia critică este forma pe care a luat-o adeziunea mea la propria mea epocă.

R.B.: Care ar fi azi riscurile şi avantajele de a-ţi trăi ideile, dacă aşa ceva mai este cumva posibil?

B.de C.: Să spunem lucrurilor pe nume: socialmente, a-ţi trăi ideile nu oferă nici un avantaj, ci doar riscuri, atitudinea v-ar condamna în cel mai bun caz la a nu fi înţeles, în cel mai rău caz la excluziune sau lapidarea simbolică. Rămîne desigur posibil faptul de a-ţi trăi ideile cu condiţia fie de a te resemna în faţa clandestinităţii, a ipocriziei, fie de a te dărui unei lupte fără armistiţiu, cu o victorie incertă. Acestea fiind zise, unii cred că stima de sine este nepreţuită şi că ea merită sacrificarea unei vieţi sociale reuşite pe altarul "doxei".

R.B.: În acest roman, o carte singulară, în sensul pozitiv al termenului, în peisajul literar contemporan, tematizaţi de fapt şi eşecul. Credeţi că eşecul are virtuţi edificatoare, credeţi că Cioran a eşuat?

B. de C.: Ceea ce opinia publică desemnează sau stigmatizează sub numele de eşec nu este decît incapacitatea sau refuzul anumitor caractere de a se plia constrîngerilor şi compromisurilor jocului social. Ceea ce în ochii lumii trece drept eşec nu mai este un eşec din perspectiva filozofiei. Din această perspectivă, aceste eşecuri nedisimulate, cum sunt cele ale lui Stauff şi ale eroilor din Pantheonul său personal, pot fi exemplare pentru cei care au optat pentru ele sau pentru cei care admiră această formă de nesupunere. Nu-mi închipui că Cioran ar fi crezut că a eşuat punîndu-şi mai mult sau mai puţin ideile în practică. Cunosc destui cititori care au aflat în pretinsa sa filozofie a disperării, virtuţi reconfortante şi chiar jubilatorii.

R.B.: După ce aţi scris acest roman, care credeţi că ar putea fi explicaţia fascinaţiei pe care Cioran şi scrierile sale continuă să o exercite fie şi asupra unui cerc mai restrîns de "cunoscători"?

B.de C.: Cred că ea se datorează prestigiului stilului, strălucirii formulelor, radicalismului gîndirii sale. De asemenea am impresia că această fascinaţie s-ar exercita mai ales asupra spiritelor tinere. În fine, sunt convins că lectura scrierilor lui Cioran este un minunat antidot împotriva disperării şi a nihilismului... Pentru mine, mai mult decît un filozof, Cioran este un mare moralist şi mai cu seamă, un mare scriitor.

La doar cîteva zile după transcrierea interviului, pe 27 ianuarie, lui Bruno de Cessole i-a fost decernat "Le Prix de Deux Magots" pentru romanul L'Heure de la fermeture dans les Jardins d'Occident (selecţionat de altfel şi pentru Renaudot, Le Grand Prix de l'Académie Française şi l'Interallié.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara