Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Opţiuni în regia de operă de Dumitru Avakian


Trebuie să recunoaştem, avatarurile pe care le cunoaşte regia de operă în ultimele decenii sunt dintre cele mai palpitante, sunt deseori captivante. Când nu devin deconcertante! Sunt captivante atunci când regizorul caută şi găseşte un sens scenic nou, când direcţionează relaţia muzică-libret către o inedită imagine plastică ce pune în valoare noi orizonturi ale raporturilor dintre valoarea muzicală a sunetului şi dramaturgia gândită de autori, de compozitor, de libretist.

O asemenea căutare am reţinut în cazul tânărului regizor Rareş Zaharia, autorul celei mai recente montări a operei bucureştene cu "Don Pasquale" de Gaetano Donizetti.

Este prima montare a autorului; este o montare de promiţător debut de carieră în teatrul muzical.

Se poate vorbi de o anume modernizare privind localizarea în timp, privind plastica scenică. Este o modernizare deloc abuzivă. Este o translaţie a acţiunii către un trecut apropiat nouă, în perioada interbelică.

Don Pasquale este un potentat al timpului; dar tot un vârstnic care tânjeşte după o nouă tinereţe în compania Norinei; este o tânără ce visează să ajungă în "lumea bună", lumea Europei interbelice, o tânără care - alături de prietenul ei, de Ernesto - doreşte să se căpătuiască de pe urma bătrânului devenit caraghios în aspiraţiile sale.

De aici se naşte comicul situaţiilor. Fruste. Tranşante. Directe. Niciodată brutale. Adaptate unor convenţii teatrale apropiate timpului nostru.

în plus Rareş Zaharia creează o adâncire în timp, o dilatare a acestuia. Creează un alt plan ingenios plasat, în paralel, un plan ce decurge din primul. Sunt personaje ce descind din Commedia dell' Arte; ...căci Norina este isteaţa, este şăgalnica Colombina, Ernesto este veşnicul îndrăgostit Pierrot, iar caraghiosul Pantalone nu este altul decât Don Pasquale însuşi! Marea reuşită o reprezină tratarea în adevăr diferenţiată a corului. Nu este vorba despe o masă unitară, amorfă. Dimpotrivă, personajele sunt diferenţiate, sunt particularizate. Numărul coriştilor este restrâns. Sunt cântăreţi-actori tineri care au fost învăţaţi să definească caractere individualizate, de plan secund.

Tratată atent de dirijorul Tiberiu Soare orchestra a devenit un factor dinamic al spectacolului. Am avut şansa de a urmări al doilea spectacol, mai "aşezat", susţinut cu participarea basului Mihnea Lamatic în rolul titular, a baritonului Vincenţiu Ţăranu în rolul "prietenului de familie", doctorul Malatesta, a cuplului celor doi îndrăgostiţi, soprana Mihaela Stanciu şi tenorul Florin Ormenişan. Radu Crăciun, Smaranda Găbudeanu, Sabin Dan Anghel, Cosmin Şofron au întruchipat cu dinamism, cu un farmec pitoresc, personajele Commediei dell'Arte. Puţine au fost situaţiile în care dinamismul acţiunii a parazitat muzica. Am avut parte de un spectacol plăcut, dinamic, pigmentat de situaţii greu previzibile, un spectacol cu o acţiune posibilă. Inclusiv în zilele noastre.

Premiera absolută a operei "Don Pasquale" a avut loc cu peste un secol şi jumătate în urmă, la Paris, la Teatrul Italian. Premiera bucureşteană a fost realizată cu aproape o sută de ani în urmă.

în anii '60 ai secolului trecut, o montare de zile mari ne-a fost oferită de regretatul regizor, de maestrul Jean Rânzescu; ...a fost o montare exemplară - ne aducem aminte - dată fiind eleganţa, claritatea, jovialitatea cu care era rezolvat comicul de situaţii.

O montare, s-ar putea spune, tradiţională.

Dar cât de vie! Stilului galant al sfârşitului de secol XVIII, convenienţele specifice relaţiilor dramatice, erau susţinute cu un firesc cuceritor ce se pliază valorilor muzicii; iar aceasta, punând în lumină principala valoare a operei, anume farmecul melodic al belcanto-ului deceniilor de început ale secolului al XIX-lea.

în plus, încărcătura emoţională indusă de un cvartet de aur, de câţiva dintre marii artişti performeri ai timpului, era şi aceasta exemplară. Mă refer la soprana Elena Simionescu, la basul buf Constantin Gabor, la baritonul Eduard Tumagian, la tenorul Valentin Teodorian; ...un mănunchi de cântăreţi actori care au definit o epocă, epoca de aur a operei bucureştene în deceniile de mijloc ale secolului trecut.

Mai este actuală, mai este posibilă, o asemenea montare astăzi? Este.

Doar atunci când există condiţiile unei realizări impecabile, somptuoase în toate planurile realizării spectacolului.

Marile case de operă îşi mai permit acum acest lucru; mă refer la o montare opulentă din punct de vedere scenic, impecabil susţinută în plan vocal. Cu voci mari, cu actori mari. Asemenea montări există actualmente la case precum "Metropolitan", "Teatro alla Scala", "Covent Garden".

în plus există o tradiţie a locului.

Dar există şi o percepţie specială a publicului.

în Statele Unite asemenea montări - să le numim - tradiţionale sunt preferate de public. în mod absolut. în marea majoritate a cazurilor regizorul este un docil servitor al vocilor.

în Europa lucrurile stau cu totul altfel. Creativitatea, imaginaţia regizorală devin uneori dominatoare. Am avut şi noi parte, aici, la Bucureşti, de asemenea - le-aş numi - atitudini regizorale abuzive. Nu le voi enumera aici pe toate.

Convenienţele specifice genului de operă nu pot fi niciodată acceptate drept simple artificii; cu excepţia situaţiilor în care sunt, realmente, simple artificii. Regizorale sau actoriceşti. Ce decurg din comportamentul rutinier al cântăreţului care nu ştie să fie şi actor, nu poate să fie un profesionist al genului. Când regizorul îşi urmează un gând năstruşnic ce nu are legătură cu muzica.

Puţini sunt cei care pot înţelege, care pot accepta, că opera nu este teatru.

Deşi include o consistentă componentă scenic teatrală.

Cu decenii în urmă am avut o pasionantă discuţie în acest sens cu regretatul maestru Jean Rânzescu, unul dintre marii profesionişti ai genului. O personalitate marcată de pasiunea pentru muzica ce se întruchipează în gest, în imagine.

Am înţeles atunci - eram tânăr absolvent al Conservato­rului bucureştean - că în lumea operei fraza muzicală intonată vocal, susţinută orchestral, trebuie să-şi găsească un specific echivalent scenic, că acesta trebuie să devină parte integrantă a situaţiei muzical-dramatice imaginate de compozitor, de libretist. Am înţeles că regizorul de operă devine un coautor al spectacolului, un coautor care are menirea de a descoperi sensurile intime ale relaţiei imaginate de compozitor, de libretist.

Am înţeles atunci că nu este moral ca dramaturgia muzicală a unei opere să devină un simplu pretext al unor alte plăsmuiri scenice care să anuleze - eventual să contrazică - sensul iniţial al lucrării.

Există partituri muzical dramatice care pot fi actualizate, care se bazează pe situaţii umane perene, vechi "de când lumea". Am asistat cândva, la un teatru important din Germania, la o montare a operei "Orfeo" de Monteverdi. Personajul titular era un cântăreţ pop care şi-a pierdut prietena într-un accident de circulaţie. înnebunit de durere, pătrunde în lumea de fantasme a unei imaginaţii bolnăvicioase pentru a-şi căuta iubita, pentru a o găsi într-o altă lume...

Dar opere celebre cum sunt "Traviata" sau "Evghenii Oneghin" nu pot fi scoase de regie din contextul social al epocii, al secolului al XIX-lea european. Conflictul dintre datorie, dintre morală şi iubire rămâne complet străin marei majorităţi a tineretului zilelor noastre. O asemenea concepţie regizorală devine artificială. Mă gândesc, spre exemplu, la realizările a doi regizori români. Două montări realizate la noi şi, de asemenea, într-un bun teatru din Europa Centrală. în ţară, cu decenii în urmă, personajele operei "Traviata" au fost îmbrăcate în blue jeans. Cu totul recent, în opera "Evgheni Oneghin", celebrul vals din scena balului se petrece într-o discotecă marcată de iluminatul stresant, stroboscopic al reflectoarelor. In ambele cazuri regia nu poate fi apreciată decât ca fiind aberantă.

Opera, astăzi? Este un organism viu.

Trăieşte în continuare alături de noi, în zilele noastre.

Doar atunci când publicul actual dispune de chemarea actului de cultură, când regizorul zilelor noastre înţelege resorturile intime ale partiturii muzical-dramatice, când ştie a o adapta sensibilităţii timpului nostru.