Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
Opera târzie a lui Pierre Bonnard de Edward Sava


Dispreţuit de Picasso care l-a condamnat în sentinţe fără drept de apel de genul "opera sa este o succesiune de indecizii" sau "nu este cu adevărat un pictor modern", Pierre Bonnard a fost multă vreme socotit un anacronism: un impresionist creând multă vreme după ce impresionismul îşi trăise viaţa.

Lipsa de înţelegere a afectat în special aprecierea creaţiei târzii a pictorului. Chiar şi cei dispuşi să accepte caracterul novator al lucrărilor sale de tinereţe, din anii mişcării "Nabis" şi ai prieteniei cu Vuillard, au re­fuzat să recunoască modernitatea lucrărilor concepute de Bonnard după ce s-a stabilit în sudul Franţei în anii '20.

Recent însă, opinia criticii şi a publicului s-a schimbat. Expoziţii organizate în lumea anglofonă, cum ar fi multiplele manifestări dedicate pictorului francez la Phillips Gallery din Washington sau marea retrospectivă din 1998 pe care Muzeul de Artă Modernă din New York a conceput-o în cooperare cu Tate Gallery din Londra, au contribuit la o reevaluare a operei sale, demonstrând locul singular al creaţiei lui Bonnard în istoria artei secolului al XX-lea. În consecinţă, astăzi suntem mult mai dispuşi să acceptăm că Bonnard nu numai că nu a fost un urmaş servil al preceptelor impresioniste ci şi faptul că a fost de multe ori mai radical în alăturările de culoare decât pictorii fauvi, că imaginile sale pot fi mai complexe şi mai misterioase decât cele cubiste sau suprarealiste.

O recentă iniţiativă a Muzeului Metropolitan - o primă expoziţie consacrată exclusiv scenelor de interior şi naturilor statice pictate de Bonnard între 1923 şi 1947 - a subliniat din nou originalitatea creaţiei târzii a pictorului francez.

Spre deosebire de impresionişti, Bonnard a evitat cu obstinaţie să picteze "după natură". În schimb, lucru mai puţin cunoscut, a folosit constant mici schiţe şi semne grafice ca aide-mémoire. Expoziţia de la Metropolitan include câteva caiete pline cu notaţii rapide, demonstrând cum acestea l-au ajutat pe artist să-şi reamintească, peste luni şi ani, o anume experienţă senzorială.

Ceea ce Bonnard a vrut să picteze nu este o reproducere a realităţii înconjurătoare ci o percepţie subiectivă a ei: un joc de lumini, o densitate coloristică specială, o anume relaţie dintre planurile picturale, dintre "plin" şi "gol"... Descriind relaţii între obiecte şi întâmplări domestice, scenele sale de interior reprezintă construcţii artificiale ce alătură amintiri disparate, captate în momente diferite.

Similar, timpul joacă un rol esenţial în procesul de descoperire a semnificaţiei unei compoziţii de Bonnard. O simplă privire, în urma căreia eşti orbit de bogăţia de culori, este insuficientă şi înşelătoare. "Încerc să reproduc senzaţia pe cre o ai intrând într-o încăpere. Şi se pare că vezi totul şi în acelaşi timp nimic" - declara artistul la un moment dat.

Trebuie să descoperi treptat elementele care alcătuiesc imaginea, depăşind tot felul de obstacole... Legi ale perspectivei sunt încălcate cu bună ştiinţă... Forme banale capătă o alură misterioasă... Personaje care se disting cu greu de fundal sunt plasate într-un colţ sau margine. Mai mult, aşa cum dovedeşte prezenţa de abia vizibilă a unui profil de femeie în "Masă în faţa ferestrei", ele par gata să părăsească cadrul tabloului... Dintre pictorii secolului al XX-lea, Pierre Bonnard este, alături de Dali, cel mai apropiat de arta cinematografică.

Tablourile din expoziţia de la Metropolitan sunt mai totdeauna pline de echivoc şi această ambiguitate voită este una dintre cele mai fermecătoare caracteristici ale artei sale. În "Interior alb" (1932) descoperi repede o uşă, un radiator, o masă şi un scaun. În spatele mesei este un personaj feminin, cu o pisică, pe care poţi foarte bine să-l ignori. Este, ca de multe alte ori, soţia artistului, ieşind cu greu din capcana fundalului în care este prinsă.

Biografia şi creaţia lui Bonnard nu pot fi înţelese în afara prezenţei dominatoare a Marthei de Mérigny, fiinţă plină de ciudăţenii, suspicioasă, măcinată de gânduri ipohondre. Marthe este mereu parte integrantă a lucrărilor târzii ale pictorului francez. Dacă nu este o prezenţă "reală", atunci este măcar o prezenţă implicită. Aşa cum obiectele pictate de Bonnard nu sunt cu desăvârşire inerte, un spaţiu aparent lipsit de viaţă îţi dă senzaţia unui loc pe care cineva tocmai l-a părăsit, lăsând în urmă o dâră inconfundabilă de parfum. Parfumul Marthei.

Interioarele lui Pierre Bonnard sunt file dintr-un jurnal în care artistul notează cu regularitate ritmurile vieţii de zi cu zi, fără a propune elemente narative propriu-zise. Ca şi în cazul unor Vermeer, Chardin, Cézanne sau Giorgio Morandi, universul obiectelor pictate este mereu acelaşi, de la un tablou la altul: coşuri de pâine, carafe, pahare, fructe. Într-un ocean de culori, o faţă de masă albă devine un punct de focalizare a atenţiei privitorului. Un altul este o fereastră deschisă spre grădină ce-ţi dă impresia, din cauza modului în care artistul aplatizează planurile, unei pânze întinse pe şevalet.

La prima vedere însă, nimic anume nu-ţi atrage atenţia. Un tablou de Bonnard este o tapiserie de culori care pulsează, plină de energie, nelăsându-te decât după un timp să "aşezi" lucrurile în locul în care aparţin. Alăturări nonconformiste şi niciodată întâmplătoare de culori - galben, portocaliu, mov, verde - transformă adesea un spaţiu naturalist într-unul aproape abstract.

Arta lui Bonnard trebuie văzută în contextul istoriei picturii franceze de gen. O influenţă majoră, directă sau indirectă prin intermediul lui Cézanne, este cea a lui Pierre Chardin. Ca şi artistul din secolul al XVIII-lea, Bonnard nu s-a limitat la naturi moarte oferind "greutate" şi importanţă unor ustensile de bucătărie. Ambii creatori au fost profund preocupaţi de ritmurile descoperirii unei scene de interior, de relaţia dintre caractere, îndeplinind mecanic ritualuri zilnice şi obiectele care le înconjoară.

O expoziţie, "Cézanne and Beyond", organizată în această primăvară de Muzeul din Philadelphia, a fost dedicată rolului moştenirii pictorului din Aix în evoluţia artei secolului al XX-lea. S-a scris enorm despre Picasso şi Matisse ca urmaşi ai lui Cézanne. Influenţa sa asupra operei lui Bonnard deşi mai puţin documentată, nu este mai puţin semnificativă. În tinereţea pictorului, arta lui Bonnard, mereu la fel de interesantă coloristic, a stat sub semnul lui Gauguin şi a stampelor japoneze; picturile sale erau lipsite de profunzime. De abia mai târziu, în anii petrecuţi în modesta vilă din Le Cannet, lecţia lui Cézanne se face cu adevărat simţită... Diagonale aduc ochiul privitorului înainte şi înapoi... Culoarea este folosită pentru a construi ecouri între zone ale compoziţiei, pentru a modula planurile picturale. Pornind de la acelaşi decor, cel al camerelor în care locuieşte, artistul produce imagini - "Micul dejun", "Dimineaţa în Le Cannet", "Interior alb" - foarte diferite.

Bonnard a avut o relaţie specială cu Matisse, puţin mai vârstnicul său prieten şi mentor. O influenţă matisse-iană directă, vizibilă într-un tablou ca "Masă de lucru", este însă rară în opera sa.

Comparând arta celor doi cei mai importanţi colorişti ai secolului al XX-lea, regăseşti aceeaşi dragoste pentru lumina mediteraneeană, regăseşti ideea artei ca reproducere a unei emoţii şi nu a unei "realităţi" explicite.

Diferenţele dintre modurile lor de a aborda un tablou sunt însă uriaşe. Matisse a pictat direct modele aflate în faţa sa în timp ce Bonnard a pictat din memorie... Matisse este atras de coerenţă, de claritate, senzaţie imediată, suprafeţe monocolore. Bonnard, de vag, umbre, ambiguu...