Numărul curent: 47

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica ediţiilor:
Opera românească a lui Cioran de Z. Ornea


D-na Marta Petreu e o personalitate cu dimensiuni care, de obicei, nu se tolerează reciproc. D-sa e o poetă şi o eseistă din spaţiul chiar al filosofiei (pe care o şi predă, de la catedră, studenţilor). Şi aceste ipostaze se conciliază bine una cu alta, alimentîndu-se reciproc. Dacă mai adaug că d-na Marta Petreu este şi redactorul şef al unei foarte bune reviste clujene, Apostrof, pentru care se zbate să obţină, de vreo şapte-opt ani, subvenţii (şi le obţine!), căpătăm portretul ideal al acestui remarcabil intelectual transilvan, deopotrivă poet şi cugetător. Ştiu că are, în dubla ei ipostază, iluştri precursori. Dar nu mă pot reţine să observ, cu bucurie, că speţa nu s-a pierdut şi că iată, există şi azi, manifestîndu-se cu strălucire.
De curînd a publicat un studiu despre Cioran, şi anume despre scrierile sale româneşti, care, prin informaţia fructificată, dovedeşte că distinsa autoare a frecventat stăruitor biblioteca, adunînd, de acolo, tot ceea ce era legat de obiectul ei de studiu. Vreau să spun că nu s-a limitat la cărţile româneşti ale lui Cioran ci a citit toate revistele unde a colaborat tînărul filosof, adunînd, cu grijă de cercetător, tot ce o interesa. Asta mă bucură. Credeam că sînt cel din urmă mohican care apelează, pentru cercetările sale, la presa vremii. Descopăr, încîntat, în d-na Marta Petreu un coleg care îşi asumă această corvoadă dacă voieşte să ajungă la rezultatele valabile. Aş spune chiar că acribia ei emoţionantă merge mai departe decît era necesar, punînd, în cartea ei, fapte şi informaţii cunoscute, dînd unor capitole înfăţişarea de déjà vu (de pildă cel în care reface istoricul mişcării legionare şi al doctrinei sale). Aşadar, autoarea noastră ţinteşte spre un portret integral al fazei româneşti a lui Cioran filosoful. Ori, aici, negativul ocupă întreg spaţiul. Un negativ eseistic pe care, de prin 1945-1946, Cioran l-a repudiat, socotindu-l drept o rătăcire a tinereţii. Avea dreptate. Născut în 1911, începe să publice, la 22 de ani, cartea Schimbarea la faţă a României, partea, esenţială a acestei muribunde eseistici fiind editată la 25 de ani. La 26 de ani pleacă, bursier, în Franţa. Dar în toamna lui 1940 pînă prin februarie 1941 recidivează, revenind în România, tocmai pe vremea statului naţional-legionar, se manifestă solidar cu noua putere în presă şi pleacă, precipitat, înapoi în Franţa, de astădată ca ataşat cultural pe lîngă guvernul de la Vichy, (numirea fusese emisă din dispoziţia lui Horia Sima şi contrasemnată, după rebeliune, de Mihai Antonescu), funcţiune abandonată, datorită unui şef obtuz, după vreo trei luni. Apoi, cel care declarase, imediat după rebeliune, că "legiunea se şterge la cur cu ţara" (versiunea Sebastian) trece, repede, printr-o perioadă de disociere (e, prin 1943, bun prieten cu evreul Fundoianu) de vechile idealuri şi, asumîndu-şi calitatea de exilat, încetează să mai scrie în româneşte (cu excepţia eseului Ţara mea, prin 1944, publicat postum) şi devine un extraordinar filosof moralist francez. Întrebarea e: dacă celebrul autor s-a disociat critic, în scrisorile către familie şi prieteni, în interviuri cu răsunet, în însemnările din Caiete (tot postum publicate), atît de tranşant, de scrierile tinereţei româneşti, pe care le-a repudiat efectiv chiar cu iritare, mai are rost să ne ocupăm de acest dosar, analizîndu-i semnificaţiile? Cred că răspunsul este afirmativ. Acest dosar românesc al lui Cioran (şi publicistica şi, mai ales, cartea Schimbarea la faţă a României din 1936), se constituie în piese esenţiale în procesul necesar de reconstituire a tabloului disputelor ideologice din anii treizeci, cartea din 1936 fiind, aici, chiar unul dintre actele fundamentale. D-na Marta Petreu are dreptate. Cioran tînărul "a fost, din generaţia '27, primul reprezentant important care s-a lăsat sedus de extrema dreaptă; i-au urmat, din "elita filosofică", Eliade în 1936, apoi Noica în 1938". Nenorocirea pentru Cioran a fost bursa de studii în Germania căpătată în toamna lui 1933. Aici e cucerit de hitlerism şi trimite în ţară aiuritoare articole entuziaste de adeziune la "revoluţia naţională" înfăptuită de hitlerism. "Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decît Hitler", scria el, în extaz, într-un articol din Vremea publicat la 14 iulie 1934. Cam acelaşi lucru îi comunica, într-o scrisoare datată 27 decembrie 1933, prietenului Petru Comarnescu ("Unii dintre prietenii noştri vor crede că am devenit hitlerist din anumite raţiuni de oportunitate. Adevărul este că sunt anumite realităţi aici care-mi plac şi sunt convins că lichelismul autohton ar putea fi înăbuşit, dacă nu distrus, printr-un regim de dictatură"). Şi sînt se poate înregimenta activ mişcării naţionaliste legionare, preferînd, de aceea, să părăsească definitiv ţara, plecînd cu o bursă de studii în Franţa. S-a întîmplat, aşadar, ca autorul unei cărţi fundamental favorabile extremei drepte româneşti să nu fie şi un militant al ei încadrat politic. Dar pînă atunci, Cioran, prin articole şi cel puţin o carte, s-a asamblat, doctrinar, mişcării legionare, prin elogiul dictaturii, blamul aruncat democraţiei şi prin xenofobie antimaghiară şi antisemită. Un întreg capitol, cel de al patrulea, din cartea din 1936, este dedicat aşa-numitului "colectivism naţional", unde antisemitismul e o prezenţă acută. Paragraful din cartea d-nei Marta Petreu "Cioran şi ideologia legionară" e, din toate punctele de vedere, edificator. De aceea, tocmai, menţiona el într-o scrisoare către Eliade din decembrie 1937 că "Garda de Fier este ultima şansă a României." Apoi, de prin 1946, se va despărţi de vechile idealuri şi speranţe, abandonîndu-le critic. Toate aceste episoade şi faze sînt atent puse în evidenţă de autoare, cu o informaţie mereu la obiect şi copleşitoare ca volum şi oportunitate.
Există, stăruie şi d-na Marta Petreu în cartea ei, o deosebire importantă între opiniile lui Cioran şi doctrina legionară şi, în general, cu toată tradiţia ideologiei autohtoniste. Pur şi simplu (am menţionat şi eu în cartea mea Anii treizeci. Extrema dreaptă românească din 1995), Cioran se apropie vizibil de opinia lui E. Lovinescu din Istoria civilizaţiei române moderne. D-na Marta Petreu pune în evidenţă, fireşte analitic, această aproape de necrezut similitudine de opinii într-un dens capitol, intitulat chiar "Filosofii paralele: Lovinescu şi Cioran". Tînărul filosof respinge, ca şi Lovinescu, ideologiile conservator organiciste, care predicau mereu fie pironirea în cadrele îndătinate ale tradiţionalismului, fie lenta evoluţie graduală. El pledează, ca şi Lovinescu sociologul, pentru principiul revoluţiei şi al necesităţii arderii etapelor. Amîndoi cugetătorii sînt partizanii decişi ai occidentalizării ţării, pe cale sincronică, aproape imitativă. "Nu este înfricoşător cazul lui Eminescu - scria Cioran în cartea sa -, care, în loc să se ataşeze de un viitor al României, a proiectat mărimile neamului în obscuritatea sinistră a trecutului nostru? România n-a avut gînditori mesianici". Condamnă decis tradiţionalismul ca o formă seculară de somnolare. "România - scria el asemenea lui Lovinescu - este fructul unei pasiuni moderniste. Fără prejudecăţile moderniste ale liberalismului românesc, andantele devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în apus era revoluţie, la noi era modernism. Deosebirea este semnificativă. Căci pe cînd o revoluţie se naşte din lăuntru, o răsturnare modernistă se întîmplă din afară. Occidentul ne-a făcut "revoluţionari"". El documentează ardent împotriva agrarianismului sămănătorist şi cere imediata industrializare cu ajutorul capitalului străin occidental. Acest prooccidentalism coerent al lui Cioran deosebeşte fundamental doctrina sa naţionalistă de toate orientările tradiţionaliste şi naţionaliste din epocă, inclusiv de cea a colegilor de generaţie, mai toţi partizani ai autohtonismului şi ostili occidentalizării. (Vulcănescu, Eliade, Noica, Polihroniade, Arşavir Acterian, etc.). Şi polemizînd, parcă, cu autohtoniştii căutători ai specificităţii naţionale, scria apăsat: "Dacă am fi rămas consecvenţi fondului nostru, astăzi ar trebui să creem epopei şi mituri istorice iar pe Proust să aşteptăm cîteva secole pentru a-l citi şi a-l înţelege "organic"... Problema fondului şi a formei a fost pusă de reacţiunea noastră la descoperirea tardivă a Europei, în speţă, a Occidentului. După "evoluţia firească" a organicismului şi astăzi ne învăluiam în pravile, în cronici şi astăzi eram preistorie. Este o notă bună pentru adaptabilitatea şi spiritul de orientare al nostru că am putut sări din preistoria tuturor secolelor de întunerec în ritmul problemelor... universale". Prin astfel de judecăţi, Cioran se apropie hotărît de direcţia Zeletin-Lovinescu. Şi acest despărţămînt al convingerilor sale, din cartea din 1936 (reeditată în 1941), e mereu obiect de meditaţie.
Într-un loc, d-na Marta Petreu calculează că aventura politică a lui Cioran n-a durat decît opt ani, 1933-1941 (cît o fi durat cea a lui Mircea Eliade, de vreme ce nu s-a disociat niciodată decis de ea?). Autoarea chiar a alcătuit o spovedanie a filosofului, alcătuită numai din texte ale sale de abjurare şi regret. Apoi viaţa pauperă de la Paris l-a absorbit, s-a hotărît să scrie numai în franceză şi, încheind cu tot trecutul său românesc, debutează, ca filosof francez, în 1949, cu Tratat de descompunere. Opera sa în româneşte o abhoră (în 1990), reeditînd Schimbarea la faţă, elimină întreg capitolul patru, în celelalte operînd modificări pînă la desfigurarea cărţii) şi, totuşi, rămîne ca un document esenţial, cum spuneam, pentru reconstituirea tabloului înfruntărilor ideologice din anii treizeci, cu deosebire al segmentului ideologiei politice a extremei drepte. De aceea, tocmai, e binevenită învăţata carte a d-nei Marta Petreu, care va rămîne, de acum încolo, un moment important în bibliografia temei.
Marta Petreu, Un trecut deocheat sau "Schimbarea la faţă a României", Ed.Ianus, Biblioteca Apostrof