Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Opera în ţara lui Kierkegaard, 2015 de Ana-Stanca Tabarasi-Hoffmann

Se împlinesc zece ani de când cel mai bogat om din Danemarca, armatorul Mærsk Mc-Kinney Møller, a hotărât să doneze statului danez ultramoderna clădire a Operei din Copenhaga.

Ridicată în port, pe malul apei (melomanii sosesc de multe ori acolo cu vaporaşul, bucurându-se în pauze, din foaier, de o extraordinară privelişte asupra ţărmului şi corăbiilor), are o arhitectură spectaculoasă, din sticlă şi oţel, concepută de Henning Larsen. Sala, cuprinsă în exterior într-o carapace rotundă din lemn de arţar, duce gândul la un mare violoncel, şi e într-adevăr faimoasă pentru sonoritate (s-au folosit cele mai noi soluţii tehnice) şi posibilităţile scenice, care includ cinematografia tridimensională. (Şi se face „pielea găinii” să vezi cum răbufneşte din perete marea învolburată, iar corabia cu pânze roşii a Olandezului zburător – montat de Jonathan Kent – pare pe punctul de a te strivi, în sală).

Opera daneză are o îndelungată tradiţie. Despre orchestra ei, Capela Regală, se spune că ar fi cea mai veche din lume, revendicându-se de la suflătorii care trâmbiţau apariţiile regelui Christian I, în 1448; a participat la războaie, pe post de fanfară militară regală, iar Christoph Willibald Gluck a dirijat- o şi a compus anume pentru alămurile ei. În 1703 a fost inaugurată prima clădire a Operei, numită de atunci Teatrul Regal, sortită multor încercări (a ajuns chiar depozit de grâne şi de praf de puşcă, şcoală de cadeţi, cazarmă, lazaret, parlament, curte de justiţie), până ce, spre sfârşitul secolului al XVIII-lea a reînflorit sub capelmaiştriicompozitori Kuhlau şi Weyse. Era perioada când primele opere cu subiect naţional stârneau aprigi polemici, iar publicul trecea prin febra mozartiană. Văduva lui Mozart, Constanze, recăsătorită cu un consilier de stat danez, Georg Nikolaus Nissen, spunea că nicăieri în lume nu s-ar cânta atât de bine muzica lui Mozart, regretând că Mozart nu apucase să vadă un Don Giovanni la Teatrul Regal.

Faimos e şi entuziasmul lui Søren Kierkegaard pentru opera lui Mozart, despre care pseudonimul şi personajul său, estetul A, scrie pe larg în Sausau. Pentru estet, Don Giovanni reprezintă erotismul nemijlocit, care poate fi întruchipat doar prin muzică, obiectul acesteia fiind „genialitatea senzuală” – aşadar, tot ce poate fi mai fascinant pentru existenţa estetică marcată de reflecţie, nu de nemijlocire. Kierkegaard însuşi n-a lipsit de la nici una dintre reprezentaţiile acestei opere. Stând mai întâi aproape de scenă, s-a îndepărtat apoi tot mai mult de ea, „căutând un colţ al teatrului unde să mă pot ascunde cu totul în această muzică. Cu cât o înţelegeam mai bine sau credeam că o înţeleg, cu atât mă îndepărtam mai mult de ea, nu din răceală, ci din iubire, pentru că înţelegerea ei cere distanţă”. În cele din urmă a ajuns să asculte din foaier, sprijinit de perete: „acolo efectul e cel mai puternic, e o lume în sine despărţită de mine, nu pot vedea nimic, dar e suficient de aproape pentru a auzi – şi totuşi nesfârşit de departe.”

La vechiul Teatru Regal se cântă şi acum Don Giovanni (pus în scenă cu umor şi trimiteri la Molière de către Anna Dirkinck-Holmfeld). Însă aniversarea celor zece ani ai noii Opere s-a petrecut cu Flautul fermecat (cel considerat de către estetul A expresia celui de-al doilea stadiu al erotismului). Potrivindu- se unei Danemarce a zilelor noastre – în care umanioarele sunt tot mai năpăstuite, iar ştiinţele exacte, la mare preţ, montarea lui Marco Arturo Marelli împarte scena în două. Pe de o parte, lumea lui Sarastro, a „dialecticii iluminismului” creatoare de ambivalenţe, cu decoruri pline de calcule matematice, oameni de ştiinţă la calculator, laboranţi care aleargă după şoareci cu satârul (mică aluzie la celebrul Lohengrin cu şobolani pus la Bayreuth de Hans Neuenfels), sclavii cei negri fiind transformaţi într-un grup de femei de serviciu albe. Pe de altă parte, lumea Reginei Nopţii, a fanteziei, cu decoruri de frunziş luxuriant, ca în tablourile lui Rousseau Vameşul, cele trei doamne fiind adevărate păsări exotice pline de culori, iar Papageno (Palle Knudsen), un explorator tropical, cu o comică scenă finală de striptease – alături de Papagena (Beate Mordal), pe care totuşi o acoperă pudic în cele din urmă. Probele prin care trec cei doi îndrăgostiţ i în temple sunt vădit mult mai „interioare” decât în montările clasice. Rar am pomenit o umanizare atât de puternică a Reginei Nopţii (Kathryn Lewek), care îndeamnă la răzbunare lângă pătuţul gol al fiicei sale răpite, iar în final e acceptată în templu, şi o Pamina atât de blândă şi cristalină precum Gisella Stille.

Printre vârfurile repertoriului din acest an se numără, de asemenea, Alcina de Händel, pusă în scenă de Francisco Negrin şi dirijată de Lars Ulrik Mortensen, având şi o participare românească: mezzosoprana Ruxandra Donose, cu o interpretare plină de lirism, dar şi de vigoare, a rolului lui Bradamante. Prilej de a vedea o operă nu foarte des cântată într-o regie modernă, care ştie cum să împace aşteptările mediale ale publicului de azi cu structura bazată mai mult pe rolul afectelor decât pe acţiune a operei baroce, şi de a auzi cântăreţe de mare anvergură, precum Tuva Semmingsn (Ruggiero) sau Inger Dam-Jensen (Alcina); ba chiar de a descoperi cât de mulţi români (admiratori ai Ruxandrei Donose) se află în sală la Copenhaga!

O mare reuşită sunt şi Vesperele siciliene de Verdi, în colaborare cu Royal Opera House din Londra, dirijate de Paolo Carignani; este vorba de prima producţie integrală care se face după mai bine de un secol. Regia îi aparţine norvegianului Stefan Herheim, cunoscut pentru interpretările sale în cheie psihanalitică şi antinaţionalistă (cum ar fi ultimul Parsifal de la Bayreuth), care, deşi se fereşte de actualizări, dă un nou sens acestei opere – mai puţin cântate poate tocmai din cauza lipsei de priză la publicul de azi la naţionalismul sicilian de secol al XIII-lea. Şi de această dată, dublarea personajului principal masculin, Henri (David Pomeroy) printr- o versiune-copil (transformată, în momentele de cumpănă, într-un amoraş călău, Eros-Thanatos), pune în lumină conflictul dintre rolul tatălui, francezul Guy de Monfort (Dario Solari), guvernator la Palermo, şi rolul mamei italiene, care şi-a învăţat fiul să îl urască pe cuceritor. Deşi scenele de război sunt de o cruzime care nu pare să lase loc iertării, deşi chiar în voioasele scene de bal personajele poartă drept măşti nişte cranii, nunţile italiano-franceze din final, zugrăvite cu simpatie şi ironie bonomă, sugerează că traumele ar putea fi depăşite. Asta – dacă nu ar interveni revoluţionarul Procida, înfăţişat ca un maestru de balet şchiopătând (oedipal) în urma chinurilor la care a fost supus de cuceritori, îmbrăcat în rochie de femeie, ca un simbol al patriei (arhetip patern şi matern deopotrivă), îmboldind-o pe Hélène (Gisela Stille), cea aflată între tabere, cu un steag francez căruia îi dă foc în final, în momentul răscoalei. Procida e interpretat de nimeni altul decât de celebrul basbariton Erwin Schrott (probabil cel mai bun Figaro, Leporello sau Don Giovanni de pe scenele europene la ora actuală, şi nu numai), făcând să încremenească sala cu aria Et toi, Palerme…, dar şi cu forţa diabolică din scenele de răzbunare.

Fireşte că nu lipsesc pe scena de azi nici operele daneze. Se împlinesc 150 de ani de la naşterea compozitorului romantic Carl Nielsen (1865/1931), care a fost şi dirijor al Capelei Regale. Aşa încât, pe lângă interpretările cvartetelor sale de coarde şi simfoniilor sale în diverse săli de concert copenhagheze, pot fi ascultate opera bufă Mascarada, inspirată de comedia omonimă a lui Holberg, precum şi prima operă a lui Nielsen, Saul şi David, într-o montare mondernă de David Pountney, cu aluzii la actualele războaie din Orientul Mijlociu…

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara