Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Operã şi artist de Gina Sebastian Alcalay

Mi-am pus, mereu şi mereu, în funcţie de experienţele existen­ţiale punctuale prin care treceam, aceleaşi întrebări, mai mult sau mai puţin retorice, despre incompatibilitatea - când nu e chiar dihotomia dintre operele, adesea strălucite, ale unor scriitori, artişti sau cărturari, şi persona­litatea lor individuală şi socială, nu o dată acuzate de fapte din cele mai degradante.
Despre Arthur Koestler, marele căutător al adevărului, demascatorul proceselor trucate de la Moscova, autorul faimosului Zéro et l'infini, un biograf al său a relatat că în viaţa de toate zilele devenise cunoscut ca un bătăuş şi un violator de femei (lucru confirmat de un martor atât de serios precum Simone de Beauvoir în scrisorile ei către Nelson Algren, iubitul ei american din anii '50, strânse în volum).

Şi cine era mai autentic? Mircea Eliade, istoricul religiilor, autorul unor povestiri de neuitat, precum La ţigănci, sau tânărul propagator al ideologiei legionare? în cazul lui Eliade şi al altor prestigioşi gânditori români de dreapta evoluând în contextul social al epocii interbelice, se poate vorbi de rătăciri ale tinereţii, pe care le-au regretat sau dezavuat ulterior în mod explicit (nu Eliade, din păcate), sau prin opera lor. Dar francezul Céline? Dar poetul american Ezra Pound? E vorba în aceste din urmă cazuri de doi dintre cei mai influenţi artişti ai cuvântului din secolul nostru, ale căror opere au atras pe orbita esteticii lor generaţii de tineri scriitori, dar care au stârnit totodată repulsia lumii civilizate prin luările de atitudine - politice, sociale, umane. Céline, unanim admirat pentru stilul unor cărţi precum Voyage au bout de la nuit, a practicat un antisemitism de o virulenţă neegalată în literele franceze din zilele noastre. Nu este mai puţin adevărat că Céline este descris de contemporani drept un temperament ursuz, arţăgos, un ins veşnic nemulţumit, care se socotea nedreptăţit de confraţi şi cultiva cu nesaţ imprecaţia, ocara şi epitetul jignitor.

în schimb, în relaţiile cu semenii, Ezra Pound pare să fi fost generozitatea şi omenia personificate, ajutându-i pe cei mai tineri sau mai puţin norocoşi decât el - nu numai cu informaţii, sfaturi şi idei, dar şi în plan material. Iată cum îl descrie Ernest Hemingway în volumul său autobiografic A movable feast (în traducere românească, Parisul e o săr­bătoare): "Ezra era scriitorul cel mai generos din câţi mi-a fost dat să cunosc, şi cel mai dezinteresat. îi ajuta pe poeţii, sculptorii şi prozatorii în care credea, şi ar fi ajutat pe oricine avea nevoie de el, chiar şi fără să creadă în artistul respectiv. îşi făcea griji pentru toată lumea. în momentul în care am făcut cunoştinţă cu el se frământa îndeosebi pentru T. S. Eliot, care, potrivit lui Ezra, era nevoit să lucreze la o bancă din Londra cu un program deosebit de apăsător şi cu foarte puţin timp disponibil pentru poezie. Ezra a întemeiat atunci o societate (...) al cărei scop a fost să ne stimuleze să vărsăm o mică parte din veniturile noastre pentru a crea un fond de natură să-i permită d-lui Eliot să părăsească banca şi să scrie versuri fără nici un fel de griji materiale".
Mă întrebam citind toate acestea dacă era vorba de acelaşi Pound pe care istoria l-a consemnat ca pe unul din cei mai feroci şi activi antisemiţi din perioada celui de al doilea război mondial, când prin articolele sale incendiare şi turneele sale de conferinţe lansa neobosit, de la înălţimea staturii sale poetice, cele mai otrăvite atacuri împotriva neamului evreiesc... De acelaşi Ezra Pound, care, judecat după război în America, s-a declarat nebun pentru a scăpa de pedeapsa cu închisoarea pe viaţă sau chiar scaunul electric, petrecând 13 ani într-un ospiciu. Spre deosebire de Céline (sau Richard Wagner, ca să ne întoarcem în timp la o altă pildă, de sciziune dintre artist şi caracterul său), la Pound disparitatea nu este numai dintre estetic şi etic, ci - în plus - între diferitele aspecte ale eticului.
La aceste exemple extrase în majoritatea lor din vasta recoltă a sec. XX, s-ar mai putea adăuga nenumărate altele presărate de-a lungul timpului. în best-seller-ul The intellectuals (apărut în 1988) al americanului Paul Johnson, nu există aproape portret de artist sau gânditor de mare suprafaţă care să nu fie tarat de defecte caracteriale funda­mentale. Jean Jacques Rousseau, autorul Confe­siuni-lor şi al Contractului social, care s-a bucurat încă din timpul vieţii de un adevărat cult, era dominat de o enormă autocompasiune bazată pe fabulaţie şi dublată de un "egoism copleşitor". "Vanitatea a fost viciul pe care l-a posedat aproape până la nebunie", a scris cineva despre el. Shelley, poetul ale cărui versuri sensibile şi umaniste au emoţionat nu numai pe adolescenţi, a pus întotdeauna ideile înaintea oamenilor, viaţa lui fiind o "mărturie a lipsei de suflet" de care uneori pot fi însoţite ideile. Tolstoi, a cărui ingratitudine şi răceală au fost din plin resimţite de Turgheniev, scrie Johnson, "este alt exemplu despre ceea ce se întâmplă când un intelectual urmăreşte idei abstracte pe socoteala poporului." Jean-Paul Sartre era, ca majoritatea intelectualilor de frunte, un "suprem egoist" şi "expert în arta autopromovării" - între altele a doctrinei sale politico-filozofice bazată pe activism şi recursul la doctrina violenţei, care a transformat "copiii săi ideologici" din Asia de Sud-Est şi Africa în "asasini în masă".

Păstrând proporţiile, am şi eu la îndemână un exemplu negativ - între multe altele - din mica noastră comunitate literară româno-israeliană. Un prieten de un talent şi erudiţie ieşite din comun, de altfel unanim recunoscute, m-a îndemnat în nişte împrejurări speciale într-un mod foarte categoric să nu iau drept bună posibilitatea realegerii preşedintelui Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de limba română, afirmând sus şi tare că nici el nu-l va vota. Ca apoi să aflu că cel mai înfocat susţinător public al poetului înainte de realegerea acestuia în vechea funcţie a fost prietenul meu.

Mai ştiu şi alte poveşti despre el şi despre alţii - poveşti în care răzbat răutatea, ura, vindicta, necinstea. Dar nu contează. Contează mai degrabă exemplele inverse - atâtea câte le cunosc, (din fericire există şi ele, chiar dacă puţine) cele ale unor scriitori şi gânditori (fie laici, fie credincioşi) de o probitate morală exemplară excluzând orice fisură între operă şi viaţă: regretatul Mare Rabin Alexandru Şafran, poeta Ana Blandiana, cărturarul Nicolae Balotă, cu toţii de o bunătate, generozitate şi delicateţe sufletească fără cusur. în acest spirit, aş dori să închei rândurile de faţă cu un citat din Caietul Albastru din jurnalul prof. Balotă (catolic practicant) exprimând repulsia acestuia faţă de antisemitism, mişcarea legionară şi con­ducătorii săi. "Nu pot înţelege, scrie el, o înverşunare atât de prostească, o răutate atât de oarbă împotriva unei întregi seminţii care a avut de suferit cât au suferit evreii în secolul nostru." Cât despre "profeţii negativi" care au căzut la un moment dat sub fascinaţia misticii legionare, "ei poartă cu toţii semnul Fiarei". Despre Kafka, profesorul scrie că îl consideră "un mare iudeu al acestui mare secol iudaic" şi adaugă: "Un creştin care se simte străin faţă de tradiţia iudaică, ca să nu spun vrăjmaş al acesteia, nu poate fi un adevărat creştin."

Dramaturgul Peter Schäffer, prozatoarea Mar­querite Yourcenar şi mulţi alţii erau de părere în legătură cu frecventele contradicţii pe care le-am evocat mai înainte, că scriitorul şi artistul vorbesc în primul rând prin opera lor şi că nu trebuie să întoarcem spatele artistului din cauza omului. Cu atât mai bucuroşi suntem însă când nu avem de înfruntat o asemenea dilemă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara