Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Opacităţi de Vasile Iancu

Una din metehnele noastre e că uităm prea repede ceea ce nu ne place să auzim despre noi şi, în consecinţă, ne obişnuim cu răul (şi urâtul), ca şi cum ar face parte, fatalmente, din normalitate. Observăm (dacă observăm) un fapt de­testabil, îl semnalăm (dacă îl semnalăm), uneori, rar de tot, ne revoltăm că acel rău există în faţa ochilor noştri, apoi, încet, încet, dacă nu destul de grabnic, ne cufundăm în răul (şi urâtul) de lângă noi. Şi ne ocupăm de alte cele. Pentru că, nu-i asa?, viaţa nu ne cere răgaz şi, la urma-urmei, n-o să ne pierdem vremea cu lucruri ce aparţin, de regulă, trecutului. Deşi acest trecut este al nostru, face parte din identitatea noastră spirituală/ culturală. (Să nu zic na­ţională, că acest cuvânt a devenit fie desuet, ba, şi suspect, fie, prin repetare demagogică, sleit de substanţa lui curată, originară.)
Rememorăm (chiar şi pentru urechi surde şi ochi opaci) câteva secvenţe ale unor asemenea "normalităţi" recente.
l Casa Balş din Iaşi, monument arhitectonic de la început de secol XIX, sediul (dar se mai poate numi aşa?) Filarmonicii "Moldova", e (tot) în schele. Ce n-a reuşit regimul comunist demolator, izbutesc cei 18 ani de indiferenţă post-comunistă. Un imens cancer în arhitectura, şi-aşa, bălţată, din zona centrală a oraşului, care, parcă, a intrat într-o zodie culturală crepusculară. Dar asta este o altă istorie... curentă. Pe zidurile palatului, una din puţinele clădiri patrimoniale cu care s-ar putea făli, pe drept, urbea, cât va mai sta piatră pe piatră, s-ar cuveni să se pironească plăci memoriale pe care să se scrie: Palat construit la 1815 de către vistiernicul Alecu Balş, mare iubitor de muzică şi teatru; aici, a avut loc primul spectacol de teatru în limba română, la anul 1816, după o traducere a lui Gheorghe Asachi a piesei (de succes garantat în epocă) "Mirtil şi Hloe", de Florian (după alţii, reprezentaţia s-ar fi dat în casele hatmanului Costachi Ghica, important e, însă, momentul); în acelaşi salon, în anul 1847, Franz Liszt oferea protipendadei ieşene un concert memorabil; prilej cu care a fost ascultat şi apreciat foarte de către compozitorul şi pianistul maghiar starostele şi cobzarul Barbu Lăutarul (Vasile Barbu). Numai şi pentru a fixa în memoria noastră astfel de date şi tot merită ca un palat de aproape 200 de ani să fie conservat cu sfinţenie. Mai cu seamă că a scăpat - miraculos! - de "cutremurele" sistemului funest. Cineva îmi spunea că nemţii păstrează ca pe un obiect de cult şi o bancă, dintr-un parc din Weimar, pe care stăteau adesea, la sfat, Goethe şi Schiller, bancă purtând o inscripţie lămuritoare. Iar noi - adică, autorităţile ieşene, Ministerul Culturii - lăsăm un palat, încă pe verticală, să se dărâme.
În urmă cu vreo trei ani, la un articol semnal publicat în România literară, ministrul Culturii de atunci răspundea, arogant şi puţin pe lângă subiect, că imobilul este în litigiu, aşa că... Spălare pe mâini. Între timp, Episcopia Romano-Catolică Iaşi, care a revendicat palatul (cumpărat în 1868 de Institutul Catolic "Notre Dame de Sion") a dat asigurări publice că nu îi va schimba destinaţia: aceea de filarmonică. Şi totuşi, zidurile continuă să se degradeze, ba, ici-colo, se ivesc printre pietre şi cărămizi lemnul câinelui, urzici, de parcă palatul lui Alecu Balş s-ar afla într-o junglă cambodgiană. Nu într-un oraş care ţine tare mult - în vorbe - la statut de capitală culturală. Toţi miniştrii Culturii şi primarii postdecembrişti, la început de mandat, dădeau asigurări că vor face şi vor drege. Desigur, şi actualul edil al Iaşiului. Trăncăneli electorale. Nu a mişcat un deget din Casa Roset-Roznovanu înspre Casa Balş. Inginerul de la ape-canalizare, ajuns în fotoliul pe care au stat Vasile Pogor şi Nicolae Gane, e prea-ocupat cu fotbalul, aici, da, depune mare râvnă. (Să mai spunem că aceeaşi Primărie, care şi-ar fi făcut sieşi onoare, sprijinind financiar apariţia revistei "Cronica", a lăsat-o de izbelişte, şi publicaţia nu mai apare de vreun an şi ceva? Şi oricine îşi poate imagina ce bani se investesc într-o echipă de fotbal, fie ea şi submediocră, şi câţi în tipărirea unei reviste lunare, cu un tiraj de nici o mie de exemplare.)
l Printr-o recentă decizie a Ministerului Culturii şi Cultelor, Centrul Internaţional de Creaţie "George Enescu" de la Tescani a fost transformat în secţie a Muzeului Enescu din Bucureşti. De ce? Dacă minţi luminate au reuşit să convingă oficialităţile comuniste că acest aşezământ - crescătorie de păsări până în 1970! -, unde compozitorul-emblemă al românilor a creat multe din opus-urile sale, să fie renovat din temelii, înzestrat şi redat circuitului cultural, iar în 1990, prin semnătura ministrului Culturii, Andrei Pleşu, casa memorială capătă statut de centru internaţional de creaţie, cu personalitate juridică şi, deci, buget propriu, oare ce/cine l-a îndemnat pe compozitorul-ministru Adrian Iorgulescu să anuleze acest statut? Cei care slujesc instituţia de la Tescani cred că interesul de a mai crea nişte posturi în Capitală l-ar fi mânat pe actualul demnitar să facă acest gest. Sigur că banii pentru înzestrarea "secţiei", pentru punerea la cale a unor manifestări muzicale (dacă va mai fi posibil) vor trece prin a doua-a treia mână, până să ajungă la Tescani. Aplicăm şi în această situaţie principiul bine exersat la români: De ce simplu, când se poate complicat?! Să nu ne mirăm de o aşa decizie, când un fost ministru (al Culturii, bineînţeles), dând curs, cu greu, invitaţiei micului grup de muzeografi de la Tescani pentru a vedea, cu ochii lui, nevoile unor înzestrări reparatorii, a stat doar câteva minute şi, cu superioară ţâfnă, a plecat de unde venise, lăsându-i pe cei de faţă, vorba franţuzului, "bouche bée". (Prin contrast, slujitorii de la Centrul de creaţie "George Enescu" îşi amintesc că un alt ministru, Ion Caramitru, a stat la Tescani ore bune, înţelegând perfect rosturile şi necazurile instituţiei, iar de Crăciunul acelui an 1999, aşezământul a fost înzestrat, între altele - mare şi fericită surpriză! -, cu un pian nou-nouţ, sigilat, de mare performanţă, plasat în Sala "Oedip". Inaugurată cu un recital extraodrinar, dăruit de Valentin şi Roxana Gheorghiu. Şi-acum, acestei bijuterii muzicale i se spune "pianul lui Caramitru".) Şi, iarăşi, de ce să ne mirăm dacă, pe tot parcursul desfăşurării ultimei ediţii a Festivalului "George Enescu", în acest aşezământ nu a călcat picior de invitat. Când, firesc, ar fi fost ca la Tescani să se facă măcar o excursie cu un grup de muzicieni de la noi şi de prin alte părţi. Cum sugera - critic - directorul artistic al festivalului, Ioan Holender.
l Muzeul de Istorie al oraşului Sighişoara, fondat de medicul sas Josef Bacon, în 1899, e adăpostit în legendarul Turn cu Ceas. Pe şase niveluri. Rar vizitator în cetate care să nu urce în turnul a cărui piatră de temelie a fost pusă în secolul XIII. N-are sens, aici, să descriem, fie şi foarte sumar, valoarea exponatelor ce vorbesc de o aşezare urbană întemeiată de saşi cu secole în urmă. Dar e cazul să menţionăm, în treacăt doar, profesionalismul şi seriozitatea celor doi-trei muzeografi de aici, plătiţi derizoriu de Primărie. Deşi, în plus, prin numărul vizitatorilor, bogăţia patrimoniului, punerea sa în valoare prin varii modalităţi, această mână de specialişti ce au în grijă tezaurul din Turnul cu Ceas (să adăugăm şi sala de arme din exteriorul turnului), deşi toate aceste date, comparabile cu statutul oricărui muzeu de rang naţional, i-ar îndreptăţi să fie priviţi cu mai mult respect şi onoraţi cum se cuvine. Nu se întâmplă aşa, pentru că, la noi, oriunde te-ai afla (excepţiile întăresc regula), cultura e tratată ca biata Cenuşăreasă. Un adevăr banal, privit ca o fatalitate. În altă ordine de idei, o remarcă preluată de la o muzeografă: investitorii veniţi în cetatea Sighişoarei - salutări binemeritate! - nu vor decât să câştige rapid banii investiţi, ignorând tradiţiile săseşti, inclusiv, în materie de gastronomie. Aşa se face că în toate localurile pizza e mâncarea locală, nu preparatele culinare care făceau faimă cetăţii săseşti acum vreo jumătate de veac, nu mai mult, probabil, considerate de noii patroni... retrograde. Ca să nu mai detaliem şi un alt fapt penibil: "festivalul" multietnic se metamorfozează în bâlci. Numai corturile nomade lipsesc. Iar post-festum, mizerie cu carul.
l Te-ai aştepta ca într-un oraş cu vreo 30.000 de suflete (vorbim numai de urbea propriu-zisă, nu şi de suburbiile rurale alipite ca să se numească municipiu), în cele doar două instituţii publice de cultură (casă de cultură şi bibliotecă) să fie ceva mişcare. Către un spectacol de calitate, măcar o dată-n lună, către cititorii de carte, ceva care să-l scoată pe târgoveţ din faţa televizorului, cu "surprize, surprize", telenovele şi alte făcături jenant-groteşti numite show-uri. Nu ne gândim la fervori culturale în Paşcani - de acest oraş vorbim acum -, am fi utopici. Ce ni se arată ochiului privind Casa de cultură - municipală, desigur -, pe frontispiciul căreia e numele lui Mihail Sadoveanu, personalitate-simbol pentru păşcăneanul cu orgolii localiste? În dreapta imobilului cu arhitectură proletcultistă, mai precis, în interiorul său, o crâşmă şi un magazin "mixt", în stânga hardughiei, o berărie, ca să nu-i zicem tot crâşmă, la demisol, nişte birouri pentru lucrări cadastrale, la etaj, unde, cândva, era o bibliotecă cu destui cititori, pe care şi noi am slujit-o o vreme, firma "Avon" şi - scrie pe o uşă închisă - un post de radio (defunct?). În holul de la parter mişună ceva lume. Gândim: vreun spectacol. Aş, e un târg al locurilor de muncă. Sala mare e închisă. Clubul, în beznă. Din an în Paşte, la Paşcani poposeşte câte o trupă de teatru şi, probabil, mai frecvent, câte o şuşanea. De pe soclul amplasat la câţiva paşi de aşezământ, Sadoveanu, în bronz, priveşte mâhnit în altă parte. Sigur, ar contesta folosirea numelui său pe un aşa imobil acultural. N-are cum să ştie că idolul "cultural" al aşezării natale a ajuns, aproape exclusiv, o sticlă. Pe care fug, bezmetic, nesfârşite imagini de nimic.
...Pe o stradă din Iaşi, o secvenţă, ca să zic aşa, văzută şi auzită în direct, ne dă aceeaşi nelinişte, poate, mai adâncă decât indiferenţa autorităţilor politico-administrative faţă de cultură: o mamă îşi târâie puştiul de mână, parcă ar fi o marfă. Puştiul, cu ghiozdan, să tot fie prin clasa a doua-a treia primară. Îi zice mamei că doamna învăţătoare le-a spus, în clasă, că trebuie să cumpere cărţile cutare şi cutare. Tânăra posesoare de copil îi răspunde ferm, cu mânie chiar: "Te omor, dacă îţi cumperi cărţi! Auzi? Te omor!" Voiam să ies din perplexitate, cum mergeam în urma acelui cuplu - mamă şi copil -, întrebând-o: "Dar ce rău i-ar putea provoca copilului dumitale poveştile lui Creangă, poeziile lui Alecsandri şi Coşbuc?" Am renunţat. Ca la orice idee himerică. O întrebare, însă, tot stăruie: La ce ne mai putem aştepta de la asemenea oameni (totuşi, bipede vorbitoare şi alfabetizate), care va să zică, din popor, care nu numai că nu dau doi bani pe carte, dar o consideră - horribile dictu - şi un pericol pentru copii lor? Frisonantă interogaţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara