Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Omul cu broaşte ţestoase“ de Grete Tartler


Constantin Abăluţă e unul dintre nu mulţii poeţi căruia „îi prieşte vârsta a treia”. Datorită solidelor straturi culturale pe care le-a construit de-a lungul timpului se află acum la un etaj de unde poate vedea lumea altfel, „într-un racursi definitiv şi neangajant, dar nu lipsit de înţelegere pentru toate futilităţile vieţii pe care, de altfel, le-am încercat la timpul meu”, fără a- şi închipui că e „deasupra celorlalţi” („Doamne fereşte!... Sunt doar un fin receptacol”), considerându-se în continuare un discipol dedicat poeziei („n-am contenit să învăţ de pretutindeni, în primul rând de la marii poeţi… şi de la extraordinara cultură orientală, nonantropocentrică şi neemfatică, japoneză în special, de la lecţia ei de expresivitate în lapidaritate”). Aparent, recentul său volum Nu eu, dar nici altcineva e o plonjare în lumea memoriei, dar poetul nu se abandonează amintirilor, ci caută, reconstruieşte într-o altă lumină, de care s-a apropiat acum altfel şi o ştie.
Cu o înfăţişare de el însuşi numită donquijotescă, înfăşurat în multele mantii ale personalităţii, acest autor cunoscut, între altele, şi ca dramaturg, prozator, sau traducător de poezie americană şi sud-americană (recent a apărut César Vallejo, cu aluviuni care sunt exact contrariul lapidarităţii de Haiku – titlul celuilalt volum de traduceri publicat în 2011) nu străbate, desigur, un teritoriu lipsit de versanţii „realismului anecdotic şi critic”; dar ceea ce păstrez eu în memorie de fiecare dată, după o lectură din poezia lui Constantin Abăluţă, este mai degrabă substratul oriental, acest plan „D” al scrierilor sale. Dacă aş nota, ca într-o algebră mistică, cu „A” planul vieţii prezente, cu „B”... „vieţile trecute”, cu „C” imaginile-mituri, ar urma platforma acestor linii orientale care duc spre cunoaştere de sine. Iar volumul recent apărut e întors cu totul, chiar prea mult, spre lăuntrul explorat melancolic, năpădit de teme recurente.
Din fericire, pe Constantin Abăluţă amintirile, reflecţiile, visele, reminiscenţele livreşti nu îl îndepărtează de observaţie. Iată, între aceste teme recurente, apariţia în viaţa de fiecare zi a unei broaşte ţestoase. Ea trece printre trebăluirile muritorilor ca simbol al nemuririi: mică zeitate umblând pe străduţe obscure, vizitând vecini „banali”, sprijinind uşor, prin carapacea ei, încrederea în rostul existenţei. În acest nou volum, poemul-cheie consacrat broaştei ţestoase se numeşte „O întâlnire”, iar personajul care ne aminteşte că pentru păstrarea ordinii şi echilibrului lumii e nevoie de retragere în carapace şi concentrare se înfăţişează ca un negustor ambulant, poate „dublul” poetului: „Întreba de-o stradă din cartierul meu/ aşa l-am cunoscut/ pe omul cu broaşte ţestoase/ livrez broaşte ţestoase doritorilor! Şi-ntr-o cutie rotundă ca acelea de pălării/ mi-a arătat-o pe Anda/ pe care-o ducea doamnei Gavrilescu/ recent văduvă de pudel./ Am mers o vreme împreună/ era toamnă şi câteva frunze/ au căzut în cutia de pălării/ adoră frunzele ruginii, mi-a spus omul, / doamna Gavrilescu va avea alături o mare iubitoare de toamnă/ o să iasă cu ea la plimbare pe alei/ M-am despărţit de om cu părere de rău/ dar m-am gândit că doamna Gavrilescu/ n-ar avea chef de-un intrus/ şi-apoi mai aveam atâtea de făcut/ în grădina cu o singură floare/ şi cerul se-ntunecase a ploaie” (O întâlnire). În acest univers al cutiei de pălării rotunde, cea promiţând longevitate şi înţelepciune, aşezată ca pe un soclu dintr-un mormânt imperial chinez, e însăşi trimisa cerului. Care reuşeşte să pună punctele cardinale la loc înainte ca norul să devină „urgent ca o telegramă”.
Broasca ţestoasă apare şi în Străinul şi morile (poeme zen), într-un fragment care pare scris despre vidul median: „Ce-nseamnă pentru zid/ o uşă sau o fereastră?/ se bucură sau se-ntristează el/ când zidarii aleg forma golului?/ tot aşa, dacă fereastra dă spre livadă/ şi uşa spre bulevard/ le consideră el favor ori umilinţă/ pe una, pe cealaltă?/ Cum o fi găsit broasca mea ţestoasă/ flori de tei crescând printre florile/ din grădină?” Florile din înalt, reunite cu ierburile care apar din pământ, formează un strat care desfiinţează polarităţile, iar însoţitoarea cu carapace îi aminteşte poetului că a sosit vremea să completeze rolul de „reporter” cu acela de autoterapeut: „Nu mă mai supăr de nimic/ tensiunea norilor nu mă mai sperie/ sunt sigur că apele unui fluviu al lumii/ au intervenit pentru mine/ şi circuitul în natură nu se va dezechilibra/ nu mai strâmb din nas/ nu mai am toane/ nu-mi mai permit să selectez între prieteni şi duşmani/ oamenii în general mi se par obiecte reuşite/ cu ochi mobili şi haut-parleur/ în fine demni de luat în seamă/ dacă n-ai apucat să te îndrăgosteşti deja/ de o broască ţestoasă/ fidelă şi aproape oarbă/ bâjbâind printre teancurile de cărţi de pe podele/ cu credinţa nestrămutată/ că va ajunge undeva./ Când voi orbi şi eu/ îmi voi înfrâna pe cât pot hautparleurul/ ca să nu-i creez vreun complex de inferioritate/ şi muţi şi fericiţi com continua/ să bâjbâim amândoi printre cărţi” (Fericirea).

Nu voi continua acum cu alte „teme recurente” în poezia lui Constantin Abăluţă, deoarece aş dori să nu treacă neobservată, între recentele sale volume de traduceri, o culegere de haiku semnată Herman van Rompuy, n. 1947. Într-adevăr, este vorba de Herman van Rompuy care a fost nu numai prim-ministru belgian, ci şi preşedinte al Consiliului European (dovedind astfel că nu e imposibil ca un om de cultură, cu formaţie filozofică şi economică, ba chiar cu liceu de limbi clasice la bază, să conducă destinele politice la cel mai înalt nivel). Dar pasiunea pentru literatură a lui van Rompuy a precedat implicarea politică, iar această selecţie îi dă prilejul revenirii la ceea ce el însuşi numeşte „esenţa cuvântului, exprimând mult în atât de puţin spaţiu şi într-un limbaj nesofisticat”. Putem înţelege că autorul mult-încercat în discursuri preferă concizia – de altfel, chiar el povesteşte că la sfârşitul lui octombrie 2009 a încheiat cu un haiku discursul ocazionat de troica prezidenţială a Uniunii Europene: „Trei valuri se sparg/ ajung deodată în port./ Troica e acasă”. Ce politician de la noi ar fi îndrăznit să-şi încheie astfel un discurs? Dar, se pare că tocmai sinceritatea poetică i-a adus belgianului succes. Herman van Rompuy e conştient: charisma sa nu e deloc neglijabilă şi îşi poate permite să ameste planurile. Micile bijuterii pe care le-a scris de-a lungul vieţii, pe când dorea să fie „în contradicţie cu lumea exclusiv materială”, ar fi avut succes oricum. Iată câteva dintre acestea, în versiunea românească semnată de Constantin Abăluţă şi de Jan H. Mysjkin (n. 1955), căruia literatura română îi datorează echivalări din Lucian Blaga, Max Blecher, Paul Celan, Nichita Stănescu, Mircea Cărtărescu ş.a.: „Vară de vis:/ sub prisoselnic soare/ domol să tot prânzeşti”. „Strânsă recolta/ şi copacii-s deja goi. Seara-i aproape”. „Ger sculptând în lut/ model de tălpi de pantof. / Mâine mocirlă”. „S-a liniştit furtuna./ De pe-o creangă ruptă/ culeg un măr”. „Albe pietrele/ oraşelor malteze:/ bumbi luminoşi în mare”. „Prieten în comă/ în timp ce nori veghează/ şi grâne se coc”. „Cel mai înalt turn/ nu poate zgâria norii. Ah, turnul Babel!”


Constantin Abăluţă, Nu eu dar nici altcineva, cu Postfaţa autorului,
Editura Charmides, 2011.

César Vallejo, Poemas humanos. Poemas en prosa / Poeme umane.
Poeme în proză. Traducere din limba spaniolă de Constantin Abăluţă,
Editura Paralela 45, 2011.

Herman van Rompuy, Haiku.
Traducere din neerlandeză de Constantin Abăluţă şi Jan H. Mysjkin,
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2011.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara