Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Omul care știa tot de Răzvan Voncu

L-am cunoscut pe Alexandru Piru, însă nu pot pretinde că am făcut parte din cercul apropiaților săi. Eram mult prea tânăr și, în plus, ceea ce conta pentru mine era să învăț: pentru asta, nu e neapărată nevoie de prezența fizică, pe cât e nevoie de cea spirituală, iradiind în primul rând din cărțile, cursurile și conferințele sale.
M-a oprit și o anumită sfială față de personalitatea criticului și istoricului literar, în care îl vedeam, nu fără emoție, pe discipolul și continuatorul direct al lui G. Călinescu și al ideii acestuia de istorie totală a literaturii române. Prestigiul său îmi impunea și mă împiedica salutar să încerc stilul familiarității cu cel care fusese, totuși, profesorul profesorilor mei.
Alexandru Piru era, în realitate, afabil și comunicativ, ca orice cărturar stăpân pe ceea ce știe și înzestrat cu „școala” omului de lume din vechea societate românească, ai cărei ultimi doi luștri, până la instalarea comunismului, el îi petrecuse în preajma autorului Istoriei literaturii române de la origini până în prezent. Personaj original, sever cu impostura și lipsa de talent, având (în critică) reputația de „dur”, Profesorul era, în mediul universitar, cordial și deschis către tinerii cu aspirații literare, în special cu cei atrași de critica și istoria literară. Avea, totuși, darul particular de a-i trata pe toți, pe cei care promiteau ca și pe mediocri, pe diligenți ca și pe indolenți, cu aceeași înțelegere pentru stângăciile și ezitările începutului. Nu dădea cecuri în alb, ca Nichita Stănescu, nu lipea etichete de genialitate pe frunțile tuturor, dar știa să stimuleze talentul incipient prin tactul cu care îți dezvăluia orizontul – cu adevărat, impresionant – al cunoștințelor sale, literare și nu numai. Citea tot și știa tot, fără discuție. Tot fără discuție, avea o inteligență limpede, tăioasă și bine structurată, în care se vedeau urmele disciplinei intelectuale respectate la sânge. Toate acestea, dacă aveai cât de cât conștiința propriei ignoranțe, te obligau și te stimulau. Te atrăgeau și te țineau, în același timp, la o profilactică distanță.
În mediul universitar circulă încă destule anecdote cu și despre Alexandru Piru, la aproape două decenii și jumătate de când ne-a părăsit pe neașteptate. Aceasta, deoarece Profesorul, în pofida unei biografii nedrepte, care i-a răpit 10 ani din viață tocmai atunci când începuse să dea măsura valorii sale, rămăsese un spirit senin și spumos, deschis către cozeria fină (tratată temeinic, ca adevărat mod de existență) și către replica de spirit, în care excela. Proștii solemni sau mediocrii cu ștaif nu aveau ce căuta în societatea sa sau în raza sa de acțiune critică. Altminteri, se expuneau unor replici nemiloase. Făcea chiar, câteodată, figură de cinic, ușor excentric și dezabuzat. De pildă, atunci când accepta în preajma sa – pe post de sicofanți, se-nțelege – tot soiul de marginali ai lumii literare și academice, activiști și securiști cunoscuți, pe care îi plăcea să-i aservească subtil, fără să le întoarcă aceste servicii prin articole critice favorabile, așa cum, probabil, aceștia așteptau. Culmea e că ipochimenii erau subjugați, mulți rămânând până astăzi fideli memoriei sale.
În realitate, însă, ironia și micul cinism erau – ca și vorbirea pițigăiată și gestul clamoros, la Călinescu – arma lui defensivă, platoșa cu care își proteja spiritul ultragiat de anomia generalizată din societatea românească și, mai ales, de nedreptățile suferite în deceniul 1949-1959 (despre care nu voia niciodată să vorbească și nici nu a lăsat relatări scrise, cu excepția unui memoriu de protest nedestinat publicității). Chiar și obiceiul – moștenit de la același G. Călinescu – de a da studenților numai nota maximă, atât de rău înțeles de birocrații universitari, era tot o asemenea tactică defensivă: atât împotriva constrângerilor absurde ale învățământului socialist, cât și împotriva neștiinței agresive a multora dintre studenți.
Nu cred că exagerez, ca unul care l-a cunoscut pe Profesor și i-a citit cărțile, dacă spun că personalitatea sa critică nu este înțeleasă cum trebuie.
În parte, această neînțelegere este intenționată. Cei care o perpetuează sunt confrații afectați, de-a lungul timpului, de verbul necomplezent, uneori nejustificat de brutal, al lui Alexandru Piru. Care, în ipostaza de critic al actualității, era (în special cu colegii de breaslă) drastic și, nu o dată, arbitrar. Cum unii dintre adversarii săi critici i-au supraviețuit și au publicat sinteze istorico-literare, receptarea postumă a operei Profesorului trece acum printr-un con de umbră.
Dar nici cărțile sale importante nu mai sunt comentate și, am impresia, au cam dispărut din bibliografiile universitare (în special prin provincie, acolo unde nu a existat nici măcar un singur profesor de calibrul lui Piru). Ceea ce e nejustificat, dat fiind că nu sunt mai puțin utile decât în urmă cu două-trei decenii. De pildă, Istoria literaturii române de la origini până la 1830 (1977), în care a topit – revizuindu-le și adăugindu-le – cele două cărți mai vechi, Literatura română veche (1961) și Literatura română premodernă (1964), rămâne o sinteză de referință pentru literatura noastră de dinainte de „revoluția modernă”. Monografia Ibrăileanu (Viața lui G. Ibrăileanu, 1946, Opera lui G. Ibrăileanu, 1959) nu este, din păcate, depășită până astăzi, cu toate că între timp s-au publicat mai multe cărți – la origine, teze de doctorat – pe această temă. O operă târzie, Surâzătorul Alecsandri (1991), împrospătează lectura acestui scriitor clasic, despre care se părea că nu mai e nimic de spus. Ultimele sale două cărți de cronici, Discursul critic (1987) și Critici și metode (1989) sunt indispensabile pentru cercetarea criticii, istoriei și teoriei literare românești din ultimul deceniu al comunismului, între altele și pentru că Alexandru Piru a anticipat prăbușirea criticii teoretizante și subțierea de azi a criteriilor.
Toate acestea se afundă, din păcate, în uitare. O uitare care nu spune nimic despre opera Profesorului, ci numai despre modul barbar în care ne raportăm la valori.
Dar, mai adânc de atât, îi poartă sâmbetele scriitorii minori, pe care Piru fie i-a ignorat (refugiinduse periodic în istoria literară), fie i-a plasat fără șovăială, cu maioresciană detașare, la coșul de gunoi. Răzbunarea e, din păcate, în firea scriitorului nostru, iar Profesorul era resemnat cu această fatalitate a actului critic la români, în legătură cu care m-a prevenit și pe mine nu o dată. Rămân, totuși, de partea lui Alexandru Piru și a lipsei sale de „diplomație” literară, care nu e, de fapt, decât expresia necesarei libertăți (inclusiv de a greși!) a criticului. În critică trebuie să mai spui și nu, să-ți păstrezi criteriile, în fața asaltului concertat al publicității, în fața coteriilor amicale sau a presiunilor modei. Meritele Profesorului în menținerea unor praguri sau site critice (cum spune Nicolae Manolescu), în literatura anilor 1960-1989, dincolo de unele nedreptăți flagrante pe care le-a comis – puține, totuși – trebuie subliniate apăsat, mai ales în condițiile haosului axiologic actual.
Oricât l-ar urî și l-ar minimaliza unii și alții, Alexandru Piru a fost o figură de prim-plan a literaturii române postbelice, în care a reprezentat soliditatea unei școli literare „de altădată”, adică bine făcută. Rememorarea peregrinărilor sale prin anticariatele bucureștene din anii 1940, însoțindu-l pe Călinescu sau vânând bibliografia pe care acesta și-o dorea, din volumul Discursul critic, e semnificativă cu privire la formarea de care a beneficiat, în preajma dificilului său mentor. Dar și – aspect pe care mulți îl scapă din vedere – în privința seriozității cu care tânărul student și, apoi, asistent a tratat această relație spirituală.
Până și modestia sa, de a nu se considera nimic altceva decât discipolul lui Călinescu – în care unii au văzut, în mod eronat, o dorință de al imita –, este doar semnul unei afecțiuni intelectuale nedezmințite și, mai ales, o afirmare a importanței esențiale pe care o are, în cultură, continuitatea. Fără continuitate nu există tradiție, iar fără tradiție (atenție: nu tradiționalism) nu există nici literatură, ci numai cărți, autori și, eventual, banane... A fi Călinescu al II-lea, cum inspirat l-a denumit Alex Ștefănescu în Istoria... sa, e – iertat să fiu – infinit mai bine decât a fi Marin Mincu al II-lea. Nu e deloc indiferent ce tradiție continui, ce valori duci mai departe.
Trecând peste bizareriile și ostilitățile sale greu de acceptat, Alexandru Piru rămâne unul dintre marii noștri istorici literari postbelici. Opera sa, solidă și axată pe cunoștințe la mâna întâi, este și va rămâne utilă cercetării literare, mult timp deacum încolo. Sper că și amintirea personalității sale se va păstra, măcar prin eventuale texte memorialistice ale celor care l-au cunoscut îndeaproape. 

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara