Doina Jela : Povestiţi, vă rog, câte ceva despre dvs. Românii nu ştiu unde să vă situeze.

Olga Lossky: Străbunicii mei au trebuit să părăsească Rusia în 1922, în momentul revoluţiei, şi au venit să se stabilească în Franţa. Pariziană prin naştere, trăind la ţară, pentru o vreme, locuiesc în prezent la Bruxelles, unde, după un bacalaureat ştiinţific şi studii de literatură, predau religia ortodoxă.

D.J. Romanul dvs. a făcut să se vorbească în presa franceză despre Gogol...

O.L. Hrănită de lecturi din clasicii ruşi, le datorez o întreagă atmosferă, în special în ceea ce priveşte punerea în scenă a lipsei de măsură şi a paradoxului, trăsături de caracter proprii întregii literaturi ruse. Influenţată de asemenea maeştri, este normal ca scrisul meu, - păstrând proporţiile....- să se înscrie în acelaşi spirit.

D.J. Scenele de viaţă domestică care se petrec într-un apartament comun din Rusia sovietică nu pot să provină din propriile dvs. amintiri, sunteţi prea tânără.(OL e născută în anul 1981 n.r.) Ne puteţi spune care e sursa lor?

O.L. Unul dintre primii germeni ai romanului meu datează din timpul unei călătorii la Moscova pe care am făcut-o acum trei ani. O doamnă m-a găzduit în podul vechiului ei castel de familie, devenit în timpul comunismului un imobil comunitar. Amintirile acestei doamne din perioada comunistă erau încă foarte vii şi datorită poveştilor ei, mi-a fost foarte uşor să-mi imaginez ce putea să fie un asemenea loc, o jumătate de secol înainte....

O altă sursă de inspiraţie a fost catalogul expoziţiei pariziene a pictorului rus, Kabakov, intitulat "În bucătăria comună", unde el prezintă în special o serie de obiecte legate de viaţa cotidiană în bucătărie şi micile bileţele pe care locatarii şi le scriau pe ele pentru a încerca să păstreze armonia ambiantă...

D.J. Pentru mine, numele Picenie, într-un roman francez este de departe cel mai simpatic şi exotic cu putinţă. La ce corespunde el, în viaţa reală? Şi mătuşa Vera?

O.L. Picenie înseamnă prăjitură în rusă, este o poreclă pe care micul Fedka şi fratele lui i-au dat-o preceptorului lor, din cauza petelor de bătrâneţe care-i pătează pielea de pe faţă, ca o prăjitură care a stat prea mult la cuptor. Cruzime a celor tineri la adresa bătrânului lor învăţător...

Cât despre mătuşa Vera, nu ştiu prea bine de unde vine. A apărut aşa, cu profilul ei uscat şi tăios, ca să încarneze autoritatea în această familie de artişti caracterizată printr-o blândeţe pasivă. Este cumva contrapunctul, căţelul de usturoi care să dea un pic de picanterie cărnii prea fade a personajelor.

D.J. Ca în cazul celor mai mulţi dintre scriitorii ruşi, ceea ce este cel mai uimitor în scrisul dvs. este firescul. Sunteţi la curent cu ceea ce se petrece azi în proza rusească. Şi în Rusia, în general vă interesează ce se petrecere?

O.L: În literatura contemporană a ţărilor din Est , îmi place foarte mult Andrei Kurkov şi faimosul lui Pinguin, care, găsesc că alcătuieşte un portret tulburător al societăţii post-comuniste delincvente, oscilând între burlesc şi patetic. Îmi place foarte mult şi Ludmila Uliţkaia, la care atmosfera romanescă este întotdeauna densă şi emoţionantă. Mărturisesc că nu urmăresc cu precizie ultimele apariţii ale literaturii ruse.

Cât despre situaţia generală din Rusia... Este, cred , o ţară în acelaşi timp fascinantă şi respingătoare, plină de contraste, de contradicţii. Acolo treci de la o extremă la alta... Nu putem decât să sperăm într-o restabilire a echilibrului ţării care să-i permită să se dezvolte departe de influenţele mafiote şi de disparităţile economice extraordinar de mari.

D.J. O altă trăsătură uimitoare a romanului dvs., de data aceasta raportată la peisajul prozei franceze contemporane, este o puritate a limbajului absolut remarcabilă. Limbajul erotic crud al unui anumit curent al prozei tinerilor de azi nu vă spune nimic?

O.L. Mi se pare că această trăsătură a limbajului mi s-a impus în chip firesc, în continuarea lecturilor mele orientate mai mult spre lucrări clasice decât spre ultimele apariţii. Limbajul corespunde de asemenea personajelor mele, am încercat să redau ceea ce ar putea fi veşnicele monologuri interioare ale unui bătrân amnezic ca şi cele ale unui adolescent crescut într-un mediu protejat. Crudităţile de limbaj aşa cum pot fi ele găsite în scrierile contemporane nu-şi aveau deci locul aici.

D.J. Dintr-o frază care se pierde cu totul în ţesătura naraţiunii ( la prima lectură eu una nici n-am remarcat-o) aflăm că prima soţie a lui Fiodor Vasilievici se numeşte Iulia. A fost însurat adică cu pro-

pria-i soră? Dacă da, găsesc că este extraordinar ca truc romanesc, fiindcă dă impresia că povestea poate fi citită din nou, altfel..

O.L. La amintirile vagi şi fluctuante ale bătrânului Fiodor se opune precizia de bisturiu a oamenilor administraţiei de unde aflăm, într-adevăr, că prima soţie a infirmului se numea Iulia. Coincidenţă? Punere în lumină a legăturii care face din Fedka şi din bătrânul Fiodor unul şi acelaşi personaj? Acest mic detaliu este aici mai ales pentru a arăta că toate interpretările sunt posibile şi că se prea poate ca în prima lui tinereţe, bătrânul Fiodor s-a căsătorit cu o fată care fusese crescută sub acelaşi acoperiş, o anume Iulia...

D.J. Scrisul dvs. are încă o calitate rară, aceea de a face ca un personaj să trăiască după o pagină şi jumătate de dialog, de fapt, din prima pagină. Care vă sunt maeştrii şi de la cine din familie aţi moştenit acest dar?

O.L. M-am scăldat întotdeauna în dragostea de literatură, graţie familiei mele unde la masă se vorbea cu plăcere despre Dostoievski şi despre teologie. În special cu bunica mea, profesoară de literatură rusă am discuţii în legătură cu ce s-a scris, în legătură cu ce s-ar mai putea scrie...

În ceea ce priveşte viaţa personajelor, nu pot decât să-l invoc din nou pe Dostoievski ale cărui mari scene de dialog m-au fascinat întotdeauna - spre deosebire de introducerile lui narative pe cât de utile pe atât de plicticoase, în care autorul îţi face tot felul de ocoluri genealogice şi dramatice înainte de a te introduce în cele din urmă în miezul problemei... Dimpotrivă, când dă cuvântul unui personaj, îl simţim trăind după câteva cuvinte. Mi se pare că regăsim o calitate romanescă similară la Jane Austen care ştie să facă viu un personaj în trei replici.