Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Old merry school de Barbu Cioculescu

N-aş spune că în preajma primului meu an de şcoală părinţii s-au împrumutat de la o bancă, spre a mă putea echipa. Mama m-a îmbrăcat într-un şorţuleţ de pânză, gri cu picăţele, care se încheia pe la spate, mi-a legat la gât o fundă albastră şi mi-a pus în spinare un ghiozdănaş în care se afla o tăbliţă, un condei, un abecedar şi un burete care atârna pe dinafară, legat fiind cu sfoară - era din soiul natural ce se culegea de pe fundul mărilor.
Pe tabliţă zgâriam cu condeiul linioare paralele - pe cât cu putinţă - uşor aplecate spre dreapta. Colegul de bancă, Vică, scrâşnea şi vorbea pentru sine: "Nu se mai inventează odată pixul, să scăpăm de scârţâitul ăsta de condei." Pe la jumătatea anului la zestrea mea şcolară s-a mai adăugat o sticluţă de cerneală albastră marca Günther Wagner, prin care, spontan, se creă o distanţă între mine şi ceilalţi colegi, găieşteni de baştină, care foloseau cristale violete de amestecat cu apă, în vederea obţinerii unei cernele de eternă persistenţă. Costa un leu cornetul.
Curând apoi căpătai un penar în care sclipeau mai multe peniţe, dintre care una, Klaps - scria gros subţire. în abecedar, oiţe dolofane te priveau drept în ochi. Recitam cu toţii Oi-i, oi-i, de parcă am fi fost israeliţi în suferinţă. Cu cotul puteai răsturna călimara ce-şi avea adâncitura ei în placa băncii. Atunci, pe palma, întinsă la un energic îndemn, primeai o lovitură de riglă, în dungă - de neuitat. O sticlă de cerneală de un litru odihnea pe catedră. Răsturnarea ei ar fi însemnat sfârşitul lumii. Spargerea unui geam ridica pentru prima oară în viaţă problema delaţiunii....
Erau vremuri arhaice, fără computere în clase şi camere video, jandarmi ajutaţi de bodyguarzi nu ne apărau de atacuri, noi elevii în şorţuleţe nu aveam telefoane mobile, nu consumam hamburgheri şi nu purtam adidaşi. învăţătorul sosea la şcoală cu şareta sau cu gabrioleta, n-are să vă vină să credeţi, în locul traficanţilor de droguri un turc bătrân dădea ocoale şcolii, oferind rahat - cu posibilităţi de credit. Eu însumi adunasem fabuloasa datorie de cinci lei, pe care tata a achitat-o, spre uimirea mea, fără să clipească şi fără a-mi administra cea mai mică mustrare.
Prin orăşel trecerea unui automobil era un eveniment şi nu de toate zilele. Se vânturau în automobil mai ales bărbaţi politici în campanie electorală. Maşina în care se afla doctorul Angelescu, lider liberal, ministrul şcoalelor şi cel mai bogat om din România, călcă o oaie. Proprietarul fusese mintenaş despăgubit cu una sută de lei, la pornirea maşinii, ministrul nu-şi găsea locul: "Măcar blana să i-o fi luat-o: o puneam pe jos, în automobil." Liceul din Găieşti îi purta numele.
Acasă, serile, îmi făceam temele sub o elansată lampă de gaz, model standard, pentru care se aflau totdeauna în rezervă fitile din coton alb. Arunca, circular, o puternică lumină albă, cu totul satisfăcătoare. Lampa din dormitorul părinţilor avea un abajur de sticlă roz caramel, pe care se distingea, în relief, conturul celei mai bogate crizanteme. Luxul acesteia mă covârşea. Fiind multă vreme singur, învăţasem să citesc încă înainte de a îmbrăca şorţuleţul, urmărind literele mari din Universul. Dacă viitorul meu biograf va scrie că pe la şase ani limbile greacă şi latină nu mai aveau secrete pentru mine, mai interesat de aramaică şi specificând că, de la o vreme, lăsasem în urmă lecturile din Aristotel şi Platon, în favoarea lui Plotin, a lui Augustin şi sfântului Toma din Aquino, că, de cum lăsam abecedarul alergam să scotocesc în biblioteca paternă după cele mai noi teze neotomiste, să ştiţi că pe alocuri exagerează.
Lectura mea preferată era un album tipărit cu litere verzi, conţinând istorioare în suite de desene - preludând benzile desenate. Mă încânta păţania unui berbec care, izbind în forţă un pom plin de fructe, fusese acoperit de o piramidă de mere. Mi se părea formidabil. Citeam curgător "Lir şi Tibişir", "Martinică şi Puki", "Coana Frosa la Bucureşti", "Şerban şi Uragan în avion", "Doctorul Mititelu, medicul animalelor", a­pre­ciate opere ale lui Moş Nae (Batzaria) şi, în ori­ginal, fabulele lui Vasile Militaru. Un volum de basme, intitulat "Hoţul de stele" mi-a rămas inabordabil.
Universul copiilor, în culori albastru şi roz, adăpostea extraordinarele aventuri ale lui Tudorică şi Andrei, tot în benzi desenate, Dimineaţa copiilor avea benzi în roşu şi negru - combinaţia mea preferată şi astăzi. Pentru nevoile muzicale, în casă trona un patefon, de tipul cel mai nou, marca His masters voice, iar alături nu multe discuri. Dacă viitorul meu biograf va insista asupra uluitoarelor mele progrese la pian şi la vioară, nu-l contrariaţi. Dacă vreunul din aceste instrumente ar fi existat în casă, aş fi putut deveni un virtuoz, complinind lipsa de educaţie a vocii. îmi exercitam simţul muzical scuturând la urechi cutioara cu ace de oţel pentru plăcile patefonului. Adevărat este că învârteam singur manivela acestuia şi chiar în lipsa părinţilor o ascultam pe Amelita Gallicurci într-o dramatică arie din "Norma" lui Bellini, pe tenorul Schmit, cu "Funiculi-Funicula", pe Şaliapin în "Luntraşii de pe Volga". Basul nu mi se părea destul de adânc. După şaptezeci şi ceva de ani, aceeaşi impresie mi-a lăsat-o, la aceeaşi bucată - la B.B.C. clasic - Paul Robson.
Pe carnetul de note şi frecvenţă din prima clasă - zece pe toată linia - scria că elevul trebuie să aibă o caligrafie frumoasă - tata se amuza citind recomandarea - eforturile corpului didactic convergeau în aceeaşi direcţie. Scrisul lizibil şi ordonat, cu litere drepte şi de aceeaşi mărime, mi s-a alterat cu mult înainte de a deveni scriitor. Când a devenit ilizibil, era prea târziu, cred că ghiciţi din care motiv.
Dacă institutorul era ţinut să fie, în primul rând, un bun pedagog, profesorul secundar trebuia să fie o personalitate. în sânul breslei nu exista această certitudine - vezi "Parada dascălilor" a lui Anton Holban, memoriile profesorului Ion Banea - dar aceasta era o problemă de interior. Cu toate că între deziderat şi realitate se sapă un gol luând, cum scrisese profesorul meu de filosofie, "forma unei prăpăstii", profesorul secundar impunea respectul, cel universitar - adoraţia. "Eu l-am avut profesor la limba română pe dl. Ghiţă Gheorghe", va spune bătrânul felicitat pentru excelenta stăpânire a limbii strămoşilor lui daco-romani, cu puţin busuioc slavo-cuman. "Eu, la ştiinţe naturale, pe Mumuianu, la geografie, pe Antonescu, la franceză, pe Vicol, la germană pe Virgil Tempeanu", (Iar la gimnastică, pe Crăcănel!) i se va replica de către un venerabil rector. Păi ce, n-am fost şi noi în Arcadia?
Cum să uit cum, în prima clasă de liceu, la teza de limba română - cu subiectul: "Iarna", compoziţie - am luat, la profesorul Ion Creţu, editorul operei politice a lui M. Eminescu şi directorul liceului, nota 10+. Exact: zece plus! Am păstrat ani şi ani la rând teza ca să pot proba. începea astfel: "Iarna este cel de al patrulea anotimp al anului". Remarcabil dar de observaţie la un preadolescent de unsprezece ani! Am rătăcit, în schimb, aproape numaidecât după primire, o teză la limba latină la care luasem nota doi minus. Să nu le fi pomenit acum, s-ar fi scufundat pentru eternitate în neant. Stăpân pe nota lui, profesorul trecea prin viaţă senin şi imperturbabil. Generaţii de elevi ai săi, ajunşi pe posturi însemnate, lăcrimau, amintindu-şi-l. (Se făcea rar operaţii pe ochi.) Salarizarea - vai, capitolul nu poate fi evitat - era de aşa natură încât, chiar în perioada nefericită a marilor curbe de sacrificiu, corpul didactic n-a fost nevoit să iasă în stradă. Comparaţii între lefurile profesorilor şi cele ale salariaţilor de la spaţiile verzi nu se făceau. Era chiar aşa de bine atunci?
Iar astăzi, să fie situaţia atât de neagră? Starea de rejet a primăriilor când e vorba să folosească fondurile pentru reparaţiile şcolilor, faptul că multe din acestea se află într-o situaţie mai tristă decât pe vremea lui Spiru Haret, cam într-acolo ar trage. Valul de reforme e pe punctul de a da gata pacientul. Muribundului i se pune pe limbă o aspirină. Vom vedea ce e de făcut, şoptesc vracii, după ce vom efectua autopsia. Căci acest mare bolnav are ca şi pasărea Pheonix, darul de a învia din propria cenuşă. Pe semne, pe asta se şi contează.
în Capitală, unde sunt mai multe universităţi particulare decât case de schimb valutar, a nu deţine titlul de doctor se consideră gest de indecenţă: ca şi cum ai pleca pe stradă, deschis la pantalon.

O, şi ce mai scârţâia condeiul, pe tăbliţă!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara