Numărul curent: 29

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Oglinzi fidele şi contrafăcute de Adina-Ştefania Ciurea


Minuţiozitatea cercetării periodicelor şi a documentelor de orice tip a Dorinei Grăsoiu este cunoscută deja din cărţi, cum ar fi Bătălia Arghezi. Autoarea nu lasă să-i scape nimic printre degete şi se simte printre ziare, reviste, foi şi scrisori din diverse epoci într-un spaţiu intim. Caragiale în presa vremii, ultima apariţie semnată de autoarea în discuţie, este o carte care n-ar trebui să lipsească din lecturile celor pasionaţi de reconstituirea figurii dramaturgului. Fără să fie o biografie completă, volumul structurat în eseuri aplicate nu este tributar nici unui studiu în domeniu; meritul cărţii este acela de a completa portretul controversat al omului şi al cretorului Caragiale, umplând spaţii libere (de exemplu intervalul1904-1908) din biografia lui Şerban Cioculescu şi răsfrângând poliedric prezenţa personajului Caragiale în comedia spumoasă a culiselor şi a articolelor din presa sfârşitului de secol al XIX-lea şi început de secol XX. Aflăm că E. Lovinescu are destui precursori în persoanele lui Anghel Demetriescu, Pompiliu Eliade sau G. Panu, contemporani ai lui Caragiale convinşi de perisabilitatea comediilor acestuia o dată cu epuizarea realităţii social-politice a vremii. Sau, în unul din ultimele capitole, Între legendă şi adevăr, aşa-numita ingratitudine a autorului faţă de cei care l-au ajutat în momente grele ale existenţei sale este infirmată cu mai multe contraexemple. Deşi abundă în documentaţie şi exemplificări, cartea Dorinei Grăsoiu nu cade în păcatul unui text arid, ci reconstituie atmosfera „încărcată” a presei acelor ani, manipulată de interese politice sau de orgolii rănite ce trebuie răzbunate. Caragiale şi-a uimit contemporanii nu numai prin abordarea alternativă a unor registre opuse în producţiile sale literare, ci şi prin spiritul cameleonic în chestiuni legate de politică. Într-o epocă în care Maiorescu abia făcea auzite teoriile privind gratuitatea actului artistic, migraţiile lui Caragiale de la liberali la conservatori, de la conservatori la radicali, de la radicali la conservatori-democraţi influenţează totuşi receptarea operei lui. Astfel, când dramaturgul trece cu arme şi bagaje de la liberali în tabăra junimiştilor conservatori la Timpul, ziarul celor dintâi, Telegraful, nu ratează nici o ocazie de a-l denigra. În ciuda succesului de critică şi de public înregistrat de traducerea lui Caragiale la piesa Roma învinsă, ziarul citat publică poemul cu accente pamfletare Traduttore, traditore, iar la punerea în scenă a Nopţii furtunoase sau a comediei D-ale carnavalului îi sunt contestate autorului orice merite: „Moralitatea suferă, acţiunea păcătuieşte, intriga n-are temeiuri, dar toate au vervă, chiar şi când n-au fond.” Cameleonismul nu este numai al dramaturgului, ci şi al ziarului acuzator deopotrivă, căci o dată numit în funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti, detractorii de mai devreme se întrec în articole pe tonuri encomiastice. Dar să nu uităm că ne aflăm încă la porţile Orientului, „ou tout est pris à la légère!”

Faţă de reacţiile caustice ale presei bucureştene, ziarele din provincie, cu precădere cele din Iaşi, nu scapă nici o ocazie de a consemna şi de a lăuda iniţiativele şi ultimele apariţii sau puneri în scenă ale pieselor lui Caragiale, în anunţuri publicitare, articole de întâmpinare sau cronici teatrale, note despre traducerile sau reprezentaţiile comediilor în străinătate, articole ce descriu cu lux de amănunte procesul de plagiat pentru drama Năpasta intentat de Caion sau chiar în interviuri contrafăcute. Provincia şi capitala, pe de o parte, conservatorii şi liberalii, pe de altă parte, vor aborda însă un ton unanim la moartea dramaturgului, publicând în masă articole elogioase şi portrete sau iniţiind chiar la Teatrul Naţional din Bucureşti o „Săptămână Caragiale”. Cel mai frumos omagiu adus rămâne publicarea unei antologii de proză caragialiană de către cei de la Conservatorul, cuprinzând titluri cum ar fi O făclie de Paşti, La hanul lui Mânjoală, Două lozuri, Telegrame, Amicul X..., Între două poveţe, Cănuţă, om sucit ş.a.

Chiar şi când Caragiale omul părăseşte ţara, Caragiale personajul nu dispare din presa vremii. Cel mai fidel ziar care îl menţine aproape în conştiinţa publicului este Dimineaţa, „cu ştiri adevărate sau numai după ureche, cu anecdote, medalioane, interviuri (mai mult sau mai puţin trucate), cu amintiri (mai mult sau mai puţin ajustate)”, promovându-i volumele şi făcând permanente statistici privind vandabilitatea unor volume cum au fost 1907, din primăvară până-n toamnă, vândut în zece mii de exemplare, cifră-record, sau Schiţe nouă.

Cartea Dorinei Grăsoiu face din Caragiale un personaj omniprezent în paginile ziarelor şi revistelor contemporane autorului. Aducând în prim-plan cotidiene mai puţin discutate în studiile critice dedicate maestrului, cartea se pretează şi la o lectură contextualizată de alt tip, aceea de micromonografie a publicaţiilor vremii din perspectiva modului în care l-au receptat pe Caragiale.





Divagaţiuni



Cunoscut pentru înclinaţiile sale către literatura marginalilor cum ar fi Blecher sau Octav Şuluţiu, Nicolae Florescu a ieşit la rampă cu un volum integral dedicat lui Anton Holban. Deşi cuprinde capitole ce recompun biografia autorului şi care propun modele interpretative ale romanelor şi pieselor de teatru, cartea nu se vrea a fi o monografie, ci, după cum mărturiseşte criticul, „doar o colecţie de însemnări, comentarii şi consideraţii, scrise la mari intervale de timp de-a lungul activităţii mele literare, despre, sau în marginea destinului unui om ce, prin suferinţă, ne dă o soluţie asupre descoperirii trăirii şi a salvării noastre din artificial şi din condiţia sclavagistă a neasumării conştiinţei”. Divagaţiuni cu Anton Holban are în comun cu cartea Dorinei Grăsoiu aceeaşi obstinaţie în exploatarea la maximum a detaliului, a manuscriselor, a corespondenţei, a oricăror urme lăsate de prozatorul interbelic. Cartea începe cuminte cu refacerea biografiei holbaniene, în oglinda căreia se răsfrâng multe din personajele romanelor. Simetric, volumul se încheie cu un album cu fotografii comentate în aceeaşi direcţie a stabilirii unui pact autobiografic, toate cele trei eroine fiind proiecţiile a trei iubiri ale lui Holban.

În celelalte capitole ale cărţii Nicolae Florescu propune noi chei de lectură ale romanelor, pe care le rezumă în formulări pertinente: O moarte care nu dovedeşte nimic, „cartea unei crime psihologice”, sau Ioana – carte a iubirii şi a morţii sintetizate în aceeaşi experienţă. Dintre cele trei romane, Nicolae Florescu are o slăbiciune pentru Jocurile Daniei, roman al singurătăţii, „parabolă narativă a disoluţiei în pragul definitivului întrezărit”. Deşi nu contestă părerea generală a criticii care vede în Holban scriitorul cel mai proustian din perioada interbelică, Nicolae Florescu nuanţează diferenţa de optică care îi separă pe cei doi scriitori: dacă la Proust se vehiculează sintagma „memorie afectivă/involuntară”, la Holban demersul confesiv e declanşat la nivel raţional.

Unul dintre cele mai interesante capitole rămâne Literatura ca prelungire a existenţei, în care criticul reconstituie din Testamentul literar al lui Holban, din corespondenţă, manuscrise şi din presa vremii laboratorul de creaţie al unui prozator obsedat de problema scrisului, chinuit de fraze, precum Mihail Sebastian.

Rezultă, la sfârşitul cărţii, portretul unui Holban suferind în dragoste, căutând salvarea în scris şi în muzică, meloman incurabil, un însingurat fără leac de supărare, asumându-şi experienţele cu o luciditate declanşatoare de revelaţii în conştiinţă. Iar suita de fotografii din final face această prezenţă şi mai vie.

Cele două cărţi discutate facilitează cititorului accesul la două epoci diferite, dar pe aceeaşi cale a familiarizării cu omul în carne şi oase de dincolo de pagina scrisă.



Dorina Grăsoiu – Caragiale în presa vremii, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2002, 40.000 de lei.

Nicolae Florescu – Divagaţiuni cu Anton Holban, Ed. Jurnalul literar, Bucureşti, 2001.