Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ofsaid de Solomon Marcus

Pasiunea pentru fotbal m-a urmărit din copilărie şi nu m-a părăsit niciodată. L-am practicat pe stradă şi pe maidan, l-am urmărit pe un stadion modest şi cu echipe modeste (Bacăul, Moldova în ansamblul ei nu aveau în anii 30 ai secolului trecut nici o echipă în primul eşalon). Visam să văd la lucru echipa Ripensia din Timişoara, dar trebuia să mă mulţumesc cu relatările la radio şi din presă. Mi-am luat revanşa în anii postbelici, când am devenit bucureştean şi mergeam frecvent la stadion, pentru a urmări pe viu partidele din divizia A. Când n-am mai putut merge la stadion, am profitat de apariţia televiziunii şi am devenit spectator din fotoliu, cum sunt şi acum. Scriu aceste rânduri la câteva ore după încheierea Campionatului Mondial din Germania şi am pe retină multe imagini ale unor faze de mare frumuseţe, care arată că marii jucători, ca Totti, Vieira, Klose, Figo, Ronaldo, oricât ar fi de preocupaţi de latura financiară a fotbalului, nu pot rezista tentaţiei ludice şi transformă fotbalul în artă.

Ca multe alte jocuri sportive de echipă, fotbalul are ca personaj central o minge. Acest obiect sferic şi elastic are un comportament duplicitar; pe de o parte, îţi dă impresia că faci cu el ce vrei, pe de altă parte, în orice moment îţi poate înşela aşteptările. Mingea îţi este un partener capricios, care trece uşor de la fidelitate la trădare şi invers. Imprevizibilitatea, surpriza sunt chiar mai mari decât la handbal sau la volei, deoarece terenul este mult mai mare şi, în plus, manipularea mingii cu piciorul este mai puţin precisă decât cu mâinile. Putem deci considera că la fotbal teatralitatea mingii este maximă.

Simbolismul mingii este în mare măsură cel al sferei, care din cele mai vechi timpuri a exprimat perfecţiunea. Nu există pe suprafaţa sferei locuri privilegiate sau defavorizate; simetria şi omogenitatea sunt totale. Mingea se oferă fiecărui jucător cu aceeaşi dărnicie, se lasă posedată de oricine, fără discriminare. Ca şi viaţa, ea parcă spune fiecăruia: Sunt a ta, exist pentru plăcerea ta, tu decizi ce vrei să faci cu mine (un antrenor recomanda echipei sale să savureze jocul, să joace de plăcere), dar sunt şi a hazardului, iar rolul tău este de a reduce acţiunea acestuia. La fel se întâmplă în creaţia culturală, unde gratuitatea este un factor important al reuşitei. Mingea oferă o şansă egală pentru toţi, ea face din fotbal un simbol al unei societăţi echitabile, în care succesul este obţinut prin merite personale, prin luptă şi competiţie onestă. Scopul luptei este simbolizat cu toată claritatea şi precizia: a marca cât mai multe goluri în poarta adversă (cuvântul Ťgoalť înseamnă în engleză Ťscopť). Metafora golului a pătruns în viaţa cotidiană, dar semnificaţia sa majoră este azi exprimată de capacitatea de a construi proiecte credibile, cu finalitate precisă; să nu uităm că România a ratat şi ratează surse importante de finanţare, tocmai din cauză că nu propune proiecte de acest fel. Oricâtă dexteritate ar arăta o echipă la mijlocul terenului, în absenţa eficacităţii în acţiunile spre poarta adversă succesul este imposibil. Aţi observat că uneori câştigă echipa care a fost în inferioritate în ceea ce priveşte durata de posesie a balonului? Neclaritatea scopului este vizibilă în problemele privind învăţământul, unde planurile pe termen lung, programele şi manualele nu se înscriu într-o viziune care ţine seamă de marile schimbări de paradigmă intervenite în ultimele decenii.

În fotbal, aspectele conflictuale, încărcate de dramatism, sunt de două feluri: pe lângă cele care privesc relaţia jucătorilor cu mingea, mai avem pe acelea care rezultă din ciocnirea de interese dintre cele două echipe. în termenii teoriei jocurilor de strategie, fotbalul se apropie de ceea ce se numeşte un joc de sumă nulă: orice câştig pentru una dintre echipe este o pierdere pentru cealaltă. Am spus "se apropie" şi nu "este", deoarece există situaţii care dezavantajează ambele echipe, cum ar fi calitatea proastă a terenului, căldura excesivă etc. Avem deci în vedere numai câştigurile care rezultă din joc, nu şi pe cele care rezultă din contextul fizic, climatic sau de altă natură. Totuşi, dacă ne oprim aici, ceva esenţial rămâne nespus. Mai trebuie adăugat faptul că relaţia de conflict dintre cele două echipe coexistă cu o relaţie sinergetică, în sensul că fiecare dintre echipe o poate ajuta pe cealaltă să dea un randament cât mai bun. O echipă nu-şi poate demonstra valoarea decât în prezenţa unui adversar cel puţin la fel de valoros. Pentru a dobândi o calitate superioară trebuie să accepţi lupta cu cei care sunt mai buni decât tine; este şi filozofia care se desprinde din comportamentul structurilor disipative ale lui Prigogine. Aţi observat că, atunci când un jucător primeşte cartonaşul roşu, creşte ambiţia de luptă a echipei rămase în inferioritate numerică?

Una dintre situaţiile cele mai subtile şi mai semnificative ale fotbalului este aceea de ofsaid. Mergând la cuvântul englezesc corespunzător, înţelegem că, în contextul pe care îl avem în vedere, a fi în ofsaid înseamnă a te situa în afara jocului. Diagnosticarea situaţiei de ofsaid nu e totdeauna simplă. La meciul dintre Brazilia şi Ghana din cadrul grupelor la Campionatul Mondial din Germania, un jucător brazilian ţâşnise cu mingea pe extremă şi se îndrepta spre poarta adversă. Comentatorul televiziunii observa: "Nici vorbă de ofsaid!", dar brazilianul, în loc de a trage direct la poartă, a pasat mingea lui Adriano, care venea de pe partea cealaltă, iar acesta din urmă a marcat golul, care însă abia la reluare a dezvăluit situaţia de ofsaid în care se afla. Şi totuşi, golul fusese validat. în schimb, în finala Italia-Franţa, un gol marcat de italieni din poziţie de ofsaid a fost invalidat.

Nu cumva scenariul de mai sus ne este foarte familiar? Toată zarva legată de aderarea la Uniunea Europeană, condiţiile care trebuie satisfăcute pentru a deveni "europeni", se învârt în jurul faptului că, din diferite puncte de vedere, ne aflăm încă în afara "jocului european", nu ne încadrăm în regulile sale: ne aflăm în ofsaid. Iată un exemplu din domeniul vieţii ştiinţifice şi universitare. în ultimele luni, au apărut în diferite reviste de cultură şi în unele ziare o serie de articole privind standardele de promovare universitară; vom menţiona, dintre cele mai recente, articolul lui Gh. Ceauşescu din România literară (nr. 25, 23 iunie 2006, p. 3), în care se pune punctul pe i. Referindu-se la domeniul său, al studiilor clasice, autorul menţionează numele unor reviste internaţionale de profil, în care ar fi de dorit să se vadă şi contribuţii ale unor autori români. A evita sistematic aceste reviste înseamnă a te plasa în afara razei de observaţie a comunităţii ştiinţifice internaţionale din domeniul considerat, deci implicit înseamnă a te sustrage judecăţii ei critice, a te situa în afara jocului pe care îl reprezintă cercetarea ştiinţifică, joc de natură esenţial globală; o situaţie clară de ofsaid, care nu a beneficiat până acum de suficientă atenţie şi a proliferat la noi în mai toate domeniile de cercetare.

Într-un articol din "Idei în dialog" (nr. 7, iulie 2006, p. 50), Al. Baumgarten aprobă punctul de vedere al lui Gh. Ceauşescu, dar consideră că prioritară este formarea în ţară a "unui mediu academic sever, cu criterii de competitivitate şi cu exerciţiul public al polemicii şi al stabilirii unui standard de calitate ştiinţifică în care să putem forma specialiştii doriţi". Dar fără ieşirea în lume pentru care pledează dl Ceauşescu nu văd cum am putea forma mediul academic dorit de dl Baumgarten. Cele două acţiuni nu sunt consecutive, ci concomitente, ele se sprijină reciproc. Dl Baumgarten se teme că soluţia propusă de dl Ceauşescu "în loc să ne elibereze de conştiinţa colectivă a marginalităţii, mai degrabă ne subliniază acest statut, postulând faptul că autenticul este a priori în altă parte şi că singura sursă de legitimare este extrinsecă propriei noastre vieţi academice". Numai că realitatea este alta. Intrând în jocul internaţional al competiţiei culturale, la postura noastră iniţială de jucători se adaugă aceea de arbitru; ni se recunosc dreptul şi competenţa unei judecăţi critice privind valoarea rezultatelor altor autori. Distincţia margine-centru se atenuează şi în cele din urmă dispare. Chiar publicaţiile româneşti la care se referă dl Baumgarten contribuie la acest proces, ne aflăm deci pe aceeaşi lungime de undă. Putem da multe exemple în care specialişti români care au acceptat regulile jocului global au fost numiţi în comitete editoriale ale unor reviste internaţionale, în comitete de program ale unor întâlniri ştiinţifice internaţionale, în comisii de doctorat sau de promovare universitară în diferite ţări; au fost invitaţi să prezinte rapoarte la întâlniri internaţionale şi au fost numiţi recenzenţi la reviste internaţionale de referate. Problema nu se pune în termeni de noi şi ei, ci în raport cu o viziune globală care se substituie uneia parohiale. Mediul academic românesc îşi poate dovedi vitalitatea numai în interacţiune cu cel global; primul trebuie să devină o parte organică a celui de-al doilea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara