Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Oedip la Opera Naţională Bucureşti de Mihai Alexandru Canciovici

Am asistat la actuala premieră a lui Oedip la Opera Naţională Bucureşti. Ne-am pus, încă de la început, întrebarea de ce acest spectacol na fost pregătit pentru Festivalul Internaţional „George Enescu” care sa încheiat de curând. Ulterior, am aflat că el era cerut de Asociaţia Internaţională „Opera Europa”, care a organizat în această perioadă o întrunire a oamenilor de teatru europeni la Bucureşti. Era un context important pentru a se prezenta o nouă producţie a capodoperei enesciene, care va intra în repertoriul teatrului.

Orice nouă montare este aşteptată cu interes pentru că ea traduce scenic o viziune a creatorilor contemporani a operei Oedip.

Am avut şansa să văd toate reprezentaţiile spectacolului, de-a lungul timpului, pe care se cuvine, doar, să le enumerăm.

În 1958, a fost premiera naţională la două decenii de la cea mondială din 1936, de la Paris, sub conducerea muzicală a lui Constantin Silvestri, în regia lui Jean Rânzescu, decoruri Roland Laub. Acest spectacol care a întrunit o garnitură de aur a liricii româneşti ce-i cuprindea în rolurile principale pe: David Ohanesian, Nicolae Secăreanu, Alexandru Enăceanu, Ladislau Konya, Ionel Tudoran, Elena Cernei, Zenaida Pally, Valentina Creţoiu şi alţii a intrat într-o antologie a teatrului liric românesc, repurtând numeroase succese şi pe plan internaţional, la Atena, Paris, Moscova.

În 1991, Cătălina Buzoianu, alături de scenograful Cătălin Ionescu-Arbore şi de maestrul Mihai Brediceanu, la pupitru, a prezentat o nouă montare, cu Attila Kovacs în rolul titular.

În 1995, Andrei Şerban împreună cu Cătălin Ionescu-Arbore şi sub bagheta lui Cornel Trăilescu a construit un spectacol cu numeroase sugestii politice care, în timp, şi-au pierdut valabilitatea, fiind destul de contestat.

În 2003, Petrika Ionesco, Cătălin Ionescu-Arbore scenograf, Ernst Märzendorfer, la baghetă, şi Ştefan Ignat, în rol titular, au prezentat o superpoducţie care a suscitat un real interes.

În 2009, s-a pregătit o coproducţie a Operei Naţionale cu Théâtre du Capitole, Toulouse, în regia lui Nicolas Joël, sub bagheta lui Oleg Caetani, cu Franck Ferrari, în Oedip.

Ultima producţie care o precede pe cea actuală a fost cea a Andei Tăbăcaru- Hogea, în 2011, în scenografia Vioricăi Petrovici şi sub bagheta lui Tiberiu Soare, cu Ştefan Ignat în rol titular.

Spectacolul actual s-a desfăşurat sub conducerea orchestrală a lui Adrian Morar şi a beneficiat de o echipă de artişti din străinătate: regizorul argentinian Valentina Carrasco, scenograful Blanca Anón, Barbara Del Piano (costume), Peter van Praet (lighting design), Esterina Zarrillo (video).

Ne propunem să analizăm această reprezentaţie fără nicio prejudecată şi fără a o raporta la producţiile anterioare.

După opinia noastră, realizatorul unei astfel de anverguri artistice are datoria să-l cunoască foarte bine pe Enescu pentru a pătrunde în substanţa profundă a muzicii sale. Trebuie să recunosc că Oedip rămâne o capodoperă a spiritului enescian şi, poate, una dintre lucrările cele mai complexe, antrenând o gândire filosofică, existenţială asupra fiinţei umane, care s-a impus în muzica secolului al XX-lea.

Caietul program ne-o prezintă pe regizoare ca pe o pasionată cercetătoare a lucrării enesciene. Menţionăm că a înscenat Oedip recent, în colaborare cu Àlex Ollé la Teatrul La Monnaie din Bruxelles şi la Teatrul Colón din Buenos Aires, urmând ca această producţie să fie prezentată în 2016 şi la Royal Opera House, Covent Garden din Londra.

Transpunerea unui mit în contemporaneitate presupune găsirea acelor procedee şi modalităţi artistice, simboluri teatrale prin care o echipă de realizatori îşi poate defini concepţia, bineînţeles, respectând partitura muzicală, dar şi datele esenţiale ale libretului. „Pornind de la metafora nisipului spulberat de vânt şi măturat de valuri, care acaparează totul”, se precizează în program, „regizoarea şi echipa au reconstruit scenă de scenă, povestea lui Oedip, revenind mereu la această imagine ce se metamorforează continuu pe parcursul spectacolului”. Este un punct de vedere de la care s-a plecat şi care devine o emblemă simbolică a întregii reprezentaţii.

Am înţeles, fără îndoială, că regizoarea a dorit să gândească lucrarea de la particular spre general, mitul lui Oedip devenind, în accepţiunea sa, istoria dureroasă a omului în lupta sa cu destinul nedrept şi intolerant. Ideea este corectă, dar, din nefericire, realizarea întregului spectacol suferă distorsiuni flagrante printr-o inconsecvenţă de a-şi demonstra şi argumenta vizual opinia. Spectacolul liric, din punctul nostru de vedere, este un ansamblu de elemente care concură într-o simbioză la actul de creaţie, pornind de la suportul literar (libretul), muzica, decorul, costumele, luminile, mişcarea în spaţiu scenic. De multe ori se creează confuzii şi inadecvări cu partitura, atunci când ideea nu este slujită cum trebuie. Regizoarea mărturiseşte că aderă la filosofia nietzscheană şi foloseşte simbolul clepsidrei, ca semn al eternei reîntoarceri, al scurgerii inevitabile a timpului implacabil, fiind obsedată de aceasta. De fapt, nisipul înseamnă disoluţie, efemer, nimicul, iar inserţiile textelor de pe cortină (nu se precizează, însă, de cine au fost scrise) demonstrează, până în cele din urmă, teza sa, cea a nimicniciei fiinţei umane, care într-o zi va dispărea. Sunt idei filosofice pe care le agreează, dar, din păcate, ele se îndepărtează cu mult de textul lui Edmond Fleg şi de mit.

Oedip îşi clamează în libret înfrângerea destinului său, atunci când îl distruge pe Sfinx, dar şi în final, pentru că el este conştient că, deşi a fost o jucărie în mâna zeilor nemiloşi, prin forţa şi puterea de a-şi accepta soarta nedreaptă, s-a mântuit, asigurându-şi în final acea ataraxie, linişte interioară dinaintea dispariţiei. Or, în spectacol această dimensiune nu se mai simte.

Eriniile, zeiţele malefice care îl urmăresc pe om ca nişte moire, în lupta sa cu destinul, reprezentate vizual prin trei fetiţe cu găletuşe de nisip care reapar obsedant, se reîntâlnesc şi în actul al IV-lea. După opinia noastră, acest act este, poate, cel mai special ca scriitură şi gândire filosofică din creaţia enesciană. Se simte acea linişte sufletească şi în muzică, se atinge sublimul. Oedip, după orbire, ajunge pe malul mării în spectacol, şi nicidecum la Colon, în Atica, ca în libret, unde va fi primit cu bunăvoinţă şi dragoste de regele Tezeu pentru a-l conduce spre acel crâng al eumenidelor, zeiţele bune care-l vor accepta în spaţiul lor. Din păcate, cele trei fetiţe, care au fost de-a lungul spectacolului simbolul eriniilor, reapar aici în mod nefericit şi inadecvat cu ideea mitului. Tezeu devine, în mod ridicol şi grotesc, un fotoreporter care fotografiază continuu. De ce şi pe cine? Pe malul mării se află o mulţime de oameni, deşi în libret sunt numai bărbaţii atenieni ai lui Tezeu. Aceştia poartă valize, fotografiază cu telefoanele mobile marea şi un vas. Cine sunt aceştia? Nu se mai înţelege nimic. Dispare total acea stare sacră, pe care o transmite acest moment. Se trece din mit, din acea magie a eliberării sufleteşti a eroului în derizoriu, în banal, distrugându-se o imagine emoţională, aproape liturgică. Eroul este îngropat în nisip de fetiţele cu căldăruşe, după ce dansează cu ele ca un copil. Valurile mării vor spăla totul, concluzia fiind sceptică, dezarmantă, nu mai rămâne nimic. După opinia noastră, se diluează şi se şterge şi mitul. Actul al IV-lea este total nerealizat în spiritul operei enesciene, din nefericire.

Au fost două momente care mi-au plăcut: apariţia Sfinxului din dune de nisip şi tabloul ciumei, care a beneficiat de contribuţia remarcabilă a corului, ca de fiecare dată, condus admirabil de maestrul Stelian Olariu. Plasarea în spaţiul de joc a coriştilor a fost excelentă.

Din punct de vedere muzical şi artistic, spectacolul a beneficiat de o echipă onestă care şi-a dat silinţa de a răspunde la intenţiile regizorale dar şi de a fi la înălţimea lucrării.

Relev, în primul rând, pe interpretul titular, baritonul Davide Damiani, care a reuşit, în special în partea a doua să ne impresioneze şi teatral, fiind un actor care-şi trăieşte cu putere de transmisie rolul. Vocal, el şi-a construit foarte nuanţat personajul, dar mai ales fraza, conferindu-i acea forţă dramatică pe care o solicită partitura.

În Iocasta, am revăzut-o pe mezzosoprana Sidonia Nica, care s-a străduit să fie convingătoare, mai ales în actul al IIIlea.

Un rol important şi foarte dificil este cel al sfinxului, care solicită o voce de contralto cu o culoare timbrală specială. Are rezonanţe telurice, moduri de exprimare dramatică, atunci când este învins. Tânăra mezzosoprană Sorana Negrea căreia îi urmăresc cu interes traseul şi dorinţa de a se integra într-un repertoriu, de această dată a fost nefericit aleasă. De la Mrs. Page din „Falstaff” de Verdi la Sfinx este o cale lungă şi grea. Nu posedă asemenea calităţi, dar este posibil ca regizorul spectacolului să nu fi dorit o astfel de viziune. S-a conturat mai mult aceea a unei femei cu păr lung, lascivă şi provocatoare, care încearcă să-l seducă pe Oedip. Şi aici viziunea este departe de mit. Când îl înfrânge pe sfinxul cu trup de femeie, Oedip se apropie de el, şi-l îmbrăţişează ca pe o iubită, rămânând cu părul ei în mână, atunci când sfinxul dispare. Mi s-a părut forţată o asemenea ipostază, cu atât mai mult cu cât sfinxul este un duşman pe care eroul îl înfrânge, un monstru care ucide şi domină cetatea Tebei.

Sorana Negrea e depăşită de partitură, poate ar fi fost necesară o amplificare cu lavalieră a vocii pentru a suna la o altă dimensiune. Mă-ntreb, de ce nu a fost folosită mezzosoprana clujeană Andrada Roşu, singura artistă la ora aceasta care ar fi putut susţine partitura.

Ala Cheptini a fost o Antigonă exact cum trebuia, conferind rolului acea aură de nobleţe şi bunătate.

Excelent ni s-a relevat Horia Sandu, în Tiresias şi ca formă vocală, dar şi prin apariţie.

În celelalte roluri interpreţii s-au străduit să dea fiecărui personaj consistenţa unei interpretări muzicale, dar şi actoriceşti: tenorul Lucian Corchiş, în Laios (cu o dicţie remarcabilă în franceză), Marius Boloş, în Marele Preot, Dan Indricău (un Creon crud, impunător şi oportunist), Liviu Indricău (Păstorul) cu accente dramatice în voce, Florin Simionca (Phorbas), Vicenţiu Ţăranu (deservit total de viziunea asupra lui Tezeu, de altfel, un bun profesionist), Mihnea Lamatic în Paznicul, Antoaneta Bucur în Meropa şi Zoica Şohterus - O femeie tebană.

La pupitrul dirijoral s-a aflat Adrian Morar, un muzician serios şi aplecat întotdeauna spre cunoaşterea şi înţelegerea subtilă a partiturii. El a mai dirijat opera şi acest fapt se observă evident.

Decorurile sunt minimaliste, slujind intenţiile regizoarei care foloseşte şi proiecţii sugestive pentru ilustrarea ideilor. Costumele, după opinia mea, sunt deficitare, dar şi ele sugerează atmosfera contemporană a spectacolului.

Am plecat de la teatru cu un sentiment de tristeţe şi neîmplinire personală. Îl preţuiesc mult pe Enescu în această capodoperă şi m-am simţit frustrat de o înscenare modernă, de multe ori inadecvată ideilor libretului şi ale marelui compozitor român. Mi-am pus mai multe întrebări la care n-am fost capabil să răspund, am fost nemulţumit de unele confuzii pe care regizorul spectacolului le-a comis în demonstrarea construcţiei sale.

Putem fi sau nu de acord cu ideile Veronicăi Carrasco, dar ce am văzut nu a fost conceptual şi nici vizual Oedipul enescian. Păcat!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara