Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

eminescu, poem cu poem:
Odin și poetul de Alex. Ştefănescu

Pe Eminescu îl interesa la ce anume vor folosi versurile sale. Se indigna la gândul că va avea parte de cititori snobi sau frivoli:
„Ei cer să cânt... durerea mea adâncă/ S-o lustruiesc în rime și-n cadențe/ Dulci ca lumina lunei primăvara/ Într-o grădină din Italia./ Să fac cu poezia mea cea dulce/ Damele să suspine, ce frumoase/ Pot fi pentru oricine. Pentru mine/ Nu. Și juni nătângi cu țigarete-n gură,/ Frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți,/ Să reciteze versuri de-ale mele/ Spre-a coperi cu-espresia adâncă/ Unei simțiri adevărate – niște mofturi.“
Astfel începe poemul Odin și poetul, scris și el în perioada studenției la Viena și rămas nefinisat. După cum știm și din alte texte ale sale, Eminescu era un autor abuziv în relația cu cititorii, îi disprețuia sau le punea condiții drastice. Nu-l înduioșa presupunerea că femeile (numite sarcastic „dame“) vor suspina citindu-l. Nu-l flata nici eventualitatea ca unii tineri să-i învețe pe de rost versurile pentru a le impresiona pe iubitele lor (pe aceștia îi satiriza aprioric: „juni nătângi cu țigarete-n gură, frizați, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinți“ – ne putem imagina cum i s-ar fi înfățișat junii de azi, cu căști în urechi și cercei în nas!).
Mai mult decât atât, chiar dacă cititorii ar deplânge sincer suferința trăită de poet, el tot s-ar considera nedreptățit, pentru că, pe seama nefericirii lui, alții și-ar alina durerea:
„O, și de-ați plânge chiar, dacă durerea/ Adevărată și neprefăcută/ V-ar topi ochii și a mea cântare/ V-ar arde sufletul din voi... Atuncea/ E și mai rău – și-atunci și mai puțin/ Va gândi cineva pe un moment/ L-acel nefericit ce le-a avut.“
Tânărul Eminescu merge cu răsfățul până la a pretinde că „ei“ (ceea ce înseamnă „ceilalți“, „semenii“, „lumea-ntreagă“) au o atitudine cinică, lăsându-l pe poet să sufere pentru că numai suferința produce poezie:
„Au nu știu ei cu toții/ Că dacă vor seca a mea durere/ Cu mângâieri – atuncea și izvorul/ De cânturi va seca...“
Toată această construcție intelectuală este livrescă. Ne vine greu să ni-i imaginăm pe contemporanii lui Eminescu acționând cu premeditare pentru a-l lăsa pradă suferinței și a-l face astfel productiv ca poet. Victimizarea poetului reprezenta o modă (de origine romantică) în secolul nouăsprezece. Ea era compatibilă cu o vocație a nefericirii proprie lui Eminescu.
(Nu este vorba de o vocație a nefericirii morbidă, de genul celei a lui Cesare Pavese, a altor scriitori predispuși la sinucidere. Eminescu se instala în situația de om care a pierdut totul numai pentru a putea trăi mai intens, pentru a da viața la maximum. El iubea cu o ardoare dusă până la paroxism dacă iubita lui era pierdută „în valurile vremii“ sau dacă îl ignora când, în plimbările lui nocturne, se uita la geamul ei. Se bucura frenetic de copilărie doar în situația în care „trecut-au ani, ca nouri lungi pe șesuri“ și el se putea întreba: „unde ești copilărie, cu pădurea ta cu tot?“. Îl entuziasma viața literară numai în măsura în care aparținea iremediabil trecutului; atunci și numai atunci poeții „scriau o limbă ca un fagure de miere“.
În mod similar, trăia cu o intensitate mistică bucuria de a fi poet abia după ce stabilea că poetul este tratat de societate ca un paria, că rămâne iremediabil un neînțeles, că ar „avea motive pana chiar să o fi rupt“.
În Odin și poetul, incriminarea vehementă a nedreptății făcute poetului este urmată de o... sinucidere. Dar ce sinucidere! Cine nu și-ar dori o asemenea dispariție din lume constând în aruncarea într-o altă lume, fabuloasă și plină de măreție?
„O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/ De tine-aproape să mă-nec în tine!/ Tu mi-ai deschide-a tale porți albastre,/ Ai răcori durerea-mi înfocată/ Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide/ A tale-albastre hale și mărețe;/ Pe scări de valuri coborând în ele,/ Aș saluta cu aspra mea cântare/ Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei.“
Exasperat de meschinăria semenilor, poetul își desfășoară, în compensație, imaginația fastuoasă, inventează o vizită solemnă a sa în abisurile Mării Nordului, unde este întâmpinat cu toate onorurile de Odin.
„« – Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri»,/ Râzând Odin și ridicându-și cupa/ Mar saluta. – Și haina ceea lungă/ Și albă creții ar arunca de nea/ Și părul lung mi s-ar îmfla de vânt./ «Un scaun pentru bard» – și-n scaunul nalt/ De piatră, cu sprijoanele lui nalte/ Eu m-aș simți că-s uriaș./ Și zeii mângâind lungele barbe,/ Nălțând privirea-n bolțile antice/ Spre a-și reaminti dulci suveniri,/ M-ar asculta spunându-le de lumea/ Cea de pitici, ce viermuiește astăzi/ Pe țărâna ce-au locuit-o ei.“
În mod imprevizibil, poetul îl vede și pe Decebal în anturajul lui Odin, alăturare fantasmagorică, mai potrivită într-un poem suprarealist decât într-unul romantic:
„Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă/ Ridică cupa lui cu mied: «Ascultă,/ Nu mii ști spune ce mai face țara/ Ce Dacia se numea – regatul meu?/ Mai stă-nrădăcinată-n munți de piatră,/ Cu murii de granit, cu turnuri gote,/ Cetatea-mi veche Sarmisegetusa?».“
Eminescu se lansează, bineînțeles, într-o diatribă necruțătoare la adresa celor care nu sunt decât epigonii dacilor lui Decedbal:
„Sunt ca o lae de nomazi și de lăeți/ Ce stau deocamdată numai pre pământul/ Ce lau cuprins, spre a fi alungați/ De alt popor mai tare, iubitor/ De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina/ Și gloria celor ce sunt».“
Aceste versuri, discursive, par fraze desprinse dintr-un articol de ziar (mai puțin clar decât cele pe care Eminescu le va scrie după 1878 pentru Timpul). Există însă și momente de poezie satirică inspirată, de o ironie caustică, anticipând Scrisorile:
„«– Ah! ce-am dorit șmărturisește Decebalț în ora morții mele,/ Roma să guste pânîn fund paharul/ Mizeriei și-a decăderii, într-atât/ Încât să se desprețuiască ei pe sine,/ Asta s-a împlinit… Romanii vechi și mândri/ Învingătorii lumii, au devenit/ Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?/ Or fi crescând căței, or fi-nvățând/ Să strige ca cucoșii... un popor/ Ce se desprețuiește pe el însuși trebui/ S-ajungă la d-acestea.»/ «– Nu, vorbesc franțuzește și fac politică».“
Pentru actualizarea acestor versuri ar trebui schimbat un singur cuvânt: în loc de „vorbesc franțuzește și fac politică“ – „vorbesc englezește și fac politică“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara