Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Octombrie de Gabriela Ursachi


În articolul Criticul debutanţilor publicat în "Contemporanul" anilor '50, G. Călinescu afirmă categoric necesitatea dublei măsuri în ceea ce priveşte articolul critic adresat începătorului sau publicistului consacrat: "Cu dalta şi ciocanul cu care ciopleşti granitul, nu spargi safirul". Şi, mai spre final, o apreciere demnă de reţinut: "Un adevărat critic al tinerilor e acela care are candoarea lor". Se întîmplă ca acum, în octombrie, să se imprime pe acelaşi sigiliu jubiliar trei nume ale unor literaţi pe care îi apropie, în eternitate, "candoarea" de a fi aşteptat, de a fi descoperit spre a-i consacra pe nu puţini "debutanţi" ai vremii lor. Speranţa că unul dintre ei ar putea fi "marele necunoscut" bătătoreşte calea răbdării şi temperează tonul caritativ al elogiilor, acoperind moralmente în cei trei: E. Lovinescu - 120 de ani de la naştere, Perpessicius - 110 ani şi M.R. Paraschivescu - 90, acel altruism irepresibil care le-a consolidat prestigiul şi legenda. Despre E. Lovinescu, amfitrionul din str. Câmpineanu, se ştie că la maturitate devine prizonierul benevol al propriei biblioteci. Aici, în mai toate după-amiezele, dar mai cu seamă duminica, după ora 5, intră cunoscuţi şi necunoscuţi, cu singura obligaţie de a-şi motiva vizita printr-un (r)aport literar. În aşteptarea mult rîvnitului certificat de talent, nume importante ale generaţiei interbelice dar şi veleitari de toată speţa se perindă, timp de două decenii, prin faţa acestui "bărbat voluminos, cu părul alb şi faţa lăptoasă ca a unui copil".
Nici lui Perpessicius, critic al cărui pseudonim mulţi îl vor fi silabisit cu greutate, nu îi lipseşte "candoarea" descoperitorilor. Evocat de Tudor Vianu într-un portret de tinereţe, Dumitru Panaitescu-Perpessicius apare, ca şi E. Lovinescu la începuturi, un fidel al bibliotecii Academiei, "în scaunul care îl primea ca pe unul din cititorii cei mai punctuali". În răstimpuri, ochii i se ridicau din groasele tomuri "pentru a privi copacii înfloriţi în curtea învecinată." Delicateţea sufletească sugerată aici va deveni efigia unei persoane cu caracter "generos" care, după mai bine de jumătate de secol de "magistratură critică", mărturisea într-o Confesiune la 75 de ani că un cronicar "are nu numai obligaţia, dar şi satisfacţia" de a studia toate detaliile unei opere pentru a putea, după ce îi va fi urmărit evoluţia, să se împărtăşească din bucuria creatorului ei. Traseul spiritual al latinistului Panaitescu - despre care T. Vianu crede că şi-ar fi ales pseudonimul dintr-un derivat şi un compus al verbului patior = sufăr - nu ocoleşte nici acribia cronicarului literar, nici aplecarea răbdătoare pînă la sacrificiu peste manuscrisele eminesciene. Ce se cunoaşte mai puţin este efortul său de a transforma Radioul într-o şcoală de cultivare a gustului literar. Contribuţiile radiofonice sînt valoroase şi de durată (ultima oară glasul său înregistrat pe bandă magnetică a putut fi auzit pe 12 februarie 1971, cu o lună înainte de moarte, reproducînd fragmente dintr-o conferinţă dedicată lui Eminescu). Dar nu numai scriitorii consacraţi îşi găsesc locul în aceste emisiuni Radio, ci şi debutanţii, aflaţi în ingrata ipostază a promisiunii. Iată o mostră de umor sarcastic prin care Eugen Ionescu - tînăr şi refractar cu asupra de măsură - sugerează în celebrul NU "itinerariul" unui posibil "viitor literat" al anilor '30: "Debutantul va răbda bruftuluielile lui Petru Comarnescu, înţepăturile lui Mihail Polihroniade, tiradele lui Joan-Victor Vojen, vorbirea groasă a fratelui lui Tudor Vianu şi se va adăposti sub aripa de cloşcă a lui Mircea Vulcănescu". Mai tîrziu, după ce i se va tipări primul volum, "va fi discutat şi neapreciat de d. Şerban Cioculescu; d. G. Călinescu va face în jurul cărţii nişte piruete; d. Pompiliu Cosntantinescu se va strădui să scrie cam ce a înţeles din primii doi; d. Petru Comarnescu îi va face un loc în cartea sa despre Tînăra generaţie; d. Perpessicius îl va lăuda fără restricţie şi-l va populariza la Radio; d. E. Lovinescu va surîde, dar nu se va şti. D. Camil Petrescu va fi gelos, dar nu o va scrie". Dincolo de comedia bufă a consacrării şi în spatele schiţelor de portret caricat ale savuroasei evocări se întrezăreşte, totuşi, preocuparea reală a criticilor de a descoperi scînteia talentului în cremenea inertă. Acelaşi cult pentru tinerii înzestraţi îl manifestă şi M.R. Paraschivescu, prin anii '60. Puţini scriitori au reuşit să coaguleze adulaţia quasi unanimă a generaţiei tinere şi să se dăruiască, la rîndu-le, total. M.P. Paraschivescu şi-a împlinit "programul" din Balada păguboşilor inclusă - după cum prea puţin se ştie - în finalul piesei lui de teatru Asta-i ciudat!...: "Ei sînt cei care dau, care fac, care trag, care-ndură, care nu trăiesc/ decît ca să dăruie, ca să se dăruie."
În prefaţa de la Ultimele (1971), sub un titlu grăitor: Ora despărţirii de un prieten, Marin Preda notează: "După Eugen Lovinescu, nimeni n-a iubit mai mult la noi profesiunea de scriitor şi nimeni n-a luptat mai mult să-i păstreze întreaga nobleţe ca Miron Radu Paraschivescu". Aferim!... cu o completare ce nu se doreşte a fi neapărat una de circumstanţă: Perpessicius.