Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Octombrie de Gabriela Ursachi


Ion D. Sîrbu s-a născut la Petrila, în 1919, într-o familie muncitorească, dintr-un tată miner. Acesta i-a sugerat fiului că urarea "Noroc bun!", dincolo de aparenţa unui pleonasm, este, mai degrabă, o îmbărbătare ce vine în întîmpinarea ostilităţilor soartei. Căci "norocul" poate fi şi "rău", dacă Istoria te aruncă în primele linii ale războiului mondial, în prizonierat, în puşcărie sau în domicilii forţate. Posibila pierdere în anonimat a destinului său de excepţie este resimţită ca o nouă nedreptate şi-l revoltă pe fiul intelectual, care se hotărăşte să devină un "grefier al stărilor morale", un Istoriograf al Isarlîkului "turcit". Singura temere a martorului fără voie la atrocităţile Istoriei ce i-a fost hărăzită este să nu moară "nemărturisit". Se revendică din Blaga, îndrumătorul lucrării lui de absolvire a Facultăţii de Litere şi Filozofie şi din Cercul literar de la Sibiu, al cărui membru fondator a fost şi, în ciuda primelor crezuri ilegaliste (s-a înscris în Partidul Comunist încă din 1941) şi a "originii sănătoase", va înfiera cu adevărată "ură proletară" tocmai doctrina marxistă. Tot o "paradoxie" ideologică trăieşte şi Paul Georgescu, un posibil "coleg de destin". Născut la }ăndărei, "adică lumea în ţăndări", cum singur îşi preliminează "norocul", criticul şi prozatorul ialomiţean are parte de o educaţie "printre cărţi". Tatăl, medic, tace " masiv", refuzînd să dea sfaturi copilului cu exaltări de "ştirist" al ţăndăreilor. "Am fost primul ziarist analfabet din România" - spune el pe muchia (auto)ironiei polivalente în Convorbirile cu Florin Mugur din Vîrstele raţiunii (1982). Cînd tînărul se înscrie la Filosofie, tatăl mimează îngrijorarea "folosului" viitor, iar cînd acesta (ilegalist şi el) îl anunţă că e publicist la România liberă, medicul îi temperează entuziasmul cu o vorbă din Clemenceau: "Le journalisme mčne ŕ tout ŕ condition d�en sortir". Din jurnalism fiul iese tîrziu, după vîrsta de 40 de ani, intrînd de-a dreptul în proză prin nuvelele din Vîrstele tinereţii (1967). În mitologia lumii literare, în contul lui Paul Georgescu figurează şi o condamnare la moarte în timpul regimului antonescian. Rămîne adeptul gîndirii marxiste, dar este permanent obsedat de "hahalerism", de scîrbavnicul "cameleonism rentabil" şi devine tot un "grefier al stărilor morale", un Istoriograf lucid al Platoneştiului "îndemonit". Judecînd după numărul mare de cărţi publicate (toate parabole vătuite autobiografic), teama lui pare să fi fost aceeaşi: să nu moară "nemărturisit". Dacă I.D. Sîrbu scrie "în postumitate", fiind revelaţia absolută a prozatorilor cu o autentică şi cutremurătoare "operă de sertar", P. Georgescu scrie mult şi, aşa-zicînd, la lumină, dar îşi condamnă eroii (alter-ego-uri multiplicate) la o veşnică "stare de criză", la calvaruri emoţionale în căutarea unui anume "timp pierdut", singurul în măsură a le descifra "drama eşecului" existenţial. Nu ştiu dacă I.D. Sîrbu şi P. Georgescu s-au întîlnit vreodată, dar pot fi imaginaţi la fel de bine în amiciţie ca şi în sfadă: verva lor orală este deja de domeniul legendei, ca şi deliciul minţii lor "egal de splendidă". Într-o scrisoare către prietenul I. Negoiţescu, Gari (I.D. Sîrbu) se plînge în stilul său sarcastic: "...suntem ţara cu cel mai ridicat procent de critici pe cap de scriitor, avem 20 de critici excelenţi şi numai 3 - 4 prozatori lizibili". Ca şi Paul Georgescu, craioveanul prin adopţie manifestă o permanentă nemulţumire cîrtitoare, tipic muntenească. Amîndoi au geniu în perifrază şi, ţintuiţi prin forţa lucrurilor într-un spaţiu restrîns, fac din scris o terapie declarată. Se descătuşează prin Rîsu-Plînsu oricărei filosofii, trecînd cuvintele prin toate măsurile sitei sociale. Se "golănesc" savant în expresii de argou intelectual, însuşindu-şi de bunăvoie condiţia de "histrioni ai gîndirii". În Geamlîc, Paul Georgescu se autocăinează prin vocea unui metanarator hîtru: "Bietul narator omniscient! Cunoaşte nişte oameni, niscai fapte, vorbe, încearcă sa le lege prin ipoteze, şi cînd e convins că a reuşit, paf, poftim, se întîmplă una neîntîmplată de-ţi surpă toată construcţia şi, vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă, ia-o de la început." Bufonade de toată mîna se întîlnesc şi la I.D. Sîrbu care, într-o "epistolie drolatică" adresată lui V. Nemoianu, mărturiseşte cu acea amărăciune suspect de veselă, care-ţi îngheaţă zîmbetul pe buze: "Blaga vedea în capul meu clopoţeii de bufon, vocaţia mea de intelectual e legată sever de rigorile ridicole ale acestei nobile meserii de curte. Doar curtea mi-a lipsit - trăiesc în bloc, la Craiova, rîsul e considerat un act nerentabil şi chiar riscant". Ştie el ce ştie. "Să rîdem, tovarăşi, dar să rîdem organizat". Personajul Candid Desiderius din Adio, Europa! (parabolă autobiografică) este arestat pentru că îşi permite să rîdă în faţa unui afiş "aprobat cu trei ştampile, cinci vize şi şapte iscălituri" în care numele lui Karl May este înlocuit (eroare? ignoranţă? exces de zel?) cu acela al lui Karl Marx. Şi nu oricum, ci, nota bene, între nişte autori de literatură ştiinţifico-fantastică. Gluma se îngroaşă în subtext. Dar ar fi nedrept să îi plasăm pe cei doi doar în lumina rece a reflectorului politic. Ei simt cu toată fiinţa că "hîrtia duce în ispită" şi scriu dintr-o imensă plăcere a vorbei izbăvitoare de orice tragedie. Livreşti, de gust baroc, fac din "ideile primite" cele mai fanteziste combinaţii. Iubitor de Anton Pann şi de Arghezi în egală măsură, P. Georgescu îşi imaginează o inscripţie pe călimară: "Dacă nema putirinţa, ce mai chichirez gîlceavă?", iar I.D. Sîrbu dă viaţă, cu aceeaşi "vervă acră", unei insolite meditaţii blagiene: "Există inteligenţe ce consumă doar mărgăritare; produc totuşi numai căcăreze". Ar putea rosti şi el, într-un glas cu Paul Georgescu, parafraza la celebrele vorbe finale ale lui Nero: "Ce pamfletar pierde România în mine!". Şi tot în felul lor absolut excentric s-ar amuza, poate, de Inscripţia pe tobă a lui Arghezi: "Scula asta are mare căutare / Niciodată golul n-a sunat mai tare".

Se împlinesc în această toamnă 15 ani de la moartea lor. S-au stins amîndoi cu numai două-trei luni înainte de decembrie 1989. Pentru ei, "stihiile care bîntuie utopia" s-au oprit aici.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara