Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
OCTAVIAN LAZĂR COSMA: „Compozitorii generaţiei enesciene şi post-enesciene au luptat pentru afirmarea unei identităţi româneşti.“ de Dumitru Avakian

Muzicologul Octavian Lazăr Cosma a fost desemnat, recent, membru corespondent al Academiei Române. Invitat cu acest prilej de criticul muzical Dumitru Avakian să-şi rememoreze traiectoria profesională, domnia sa a relatat în egală măsură secvenţe ample din cele şase decenii de istorie a muzicii şi culturii româneşti cărora le-a fost martor.

D. Av. – După regretatul compozitor Ştefan Niculescu, după compozitorul Cornel Ţăranu, în a doua jumătate a secolului trecut, după George Enescu însuşi, în prima jumătate a secolului XX, sunteţi – în aceşti ani – unica personalitate a vieţii noastre muzicale invitată să-şi ocupe locul în înaltul for academic român. Este, să o recunoaştem, o supremă consacrare profesională.
O.L.C. – Şirul personalităţilor vieţii noastre muzicale care au făcut parte din Academia Română este mult mai mare şi se extinde pe o perioadă de mai bine de o sută de ani. Mă refer la folcloristul Theodor Burada în anii sfârşitului de secol XIX, apoi la etnomuzicologul Constantin Brăiloiu, la compozitorii Tiberiu Brediceanu, Mihail Jora, Paul Constantinescu, Sabin Drăgoi, Georg Wilhelm Berger, Mihail Andricu, Sigismund Toduţă… şi alţii…

D. Av. – V-aţi consacrat întreaga viaţă, întreaga activitate profesională studiilor în domeniul istoriografiei muzicii româneşti. Care a fost motivaţia, temeiul acestei alegeri?
O.L.C. – Opţiunea mea s-a conturat limpede, din anii studenţiei, la Cluj. Nu a fost făcută fără o anume luptă interioară. Este o cale mai dificilă, încărcată de riscuri. Dacă m-aş fi înscris pe coordonatele muzicologiei universale, bunăoară, aveam mai multe surse de informare, mai multe materiale bibliografice, şanse superioare de a ajunge mai repede în atenţia unor editori.

D. Av. – Să spunem, şanse superioare de lansare. Totuşi, în cazul alegerii pe care aţi făcut-o, cercetarea s-a bazat pe o documentare facută de dvs. înşivă.
O.L.C. – În anii studenţiei mele iniţiale, la Conservatorul din Cluj, în anii ’50, am avut prilejul să iau contact cu literatura muzicologică românească. Am realizat că, deşi dispunem de o bogată literatură muzicală, de creaţii importante, acestea nu se reflectă în domeniul muzicologiei.

D. Av. – În ciuda vicisitudinilor perioadei postbelice, a teribilelor limitări ale „obsedantului deceniu”, viaţa intelectuală, artistică, cea universitară a Clujului, se manifesta cu impresionantă vigoare.
O.L.C. – Am frecventat audiţii, conferinţe, ascultam opere, manifestări extrem de populare printre medici; manifestări ale Operei Române, concerte simfonice…; activau muzicieni cu totul remarcabili. Îl amintesc pe Antonin Ciolan, dirijorul expediat de la Iaşi la Cluj din motive politice; …se afla în pericol de a fi condamnat şi închis pentru activitatea sa de la Odessa, din timpul războiului. Dislocarea sa la Cluj a fost o adevărată binefacere. Cu autoritatea sa a dinamizat viaţa muzicală a oraşului. Eram din ce în ce mai interesat de literatura muzicală românească, de genul operei. Am parcurs la pian opera Năpasta de Sabin Drăgoi; la Opera Română avusese loc premiera; în 1952. Premiera bucureşteană a avut loc în anul 1928. Am elaborat un studiu de peste şaptezeci de pagini. Am avut îndrăzneala să-l prezint compozitorului. Sabin Drăgoi l-a citit, a adus observaţii care nu zdruncinau deloc studiul meu. Tot la Cluj am obţinut partitura operei Petru Rareş de Caudella. Au urmat comunicări în sesiuni ştiinţifice. Am realizat cât de importantă este muzicologia în sprijinul creaţiei originale.

D. Av. – Este perioada anilor ’50. O perioadă extrem de dificilă din punct de vedere politic; inclusiv din perspectiva instituţiilor culturale ale statului.
O.L.C. – Perioada era cumplită. Nimic nu era scutit cenzurii; orice titlu ce urma a fi scris, cântat, avea nevoie de aprobări pentru difuzare. În rândurile celor tineri, ale studenţimii, atitudinea de rezistenţă era evidentă. Erau anii în care nici Enescu nu era cântat; nu prea se vorbea despre el, nu prea era cunoscut. Totuşi, printre tineri exista un cult pentru Enescu. Exista o atitudine de frondă faţă de ideologia dominantă. Audiţiile pe care le-am amintit, cele susţinute la Casa Universitarilor, la Clubul Medicinii, la Conservator, prezentau exclusiv creaţii care nu intraseră în circuit; manifestările erau privite de autorităţi cu o vădită suspiciune în privinţa substratului lor ideologic.

D. Av.– Era perioada de tristă amintire a realismului socialist. Programatismul muzical, descriptivismul, realismul vulgar se bucurau de o promovare oficială deşănţată.
O.L.C. – Am avut şansa de a ajunge la studii la Leningrad. A existat un „examen de dosar”, cum se spunea atunci, şi un altul profesional, o importantă probă scrisă.

D. Av. – Era perioada în care mulţi tineri merituoşi, talentaţi, au studiat la Moscova şi la Leningrad; mă refer la compozitorii Tiberiu Olah, Anatol Vieru, la dirijorii Carol Litvin, Ludovic Bacs, la regizorul de operă Hero Lupescu; mai târziu, tot aici au studiat pianiştii Radu Lupu, Dan Grigore…
O.L.C. – Eu am fost trimis pentru specializare în regia de operă. La Moskova a urmat o nouă triere a tineretului studios care sosea din toate ţările socialiste. Mi-a fost comunicat faptul că locurile secţiei de regie de operă fuseseră anterior completate. Mi-am manifestat dorinţa firească de a reveni în ţară, pentru a-mi continua studiile la Cluj. Un „tovarăş” de la Ambasada României a încuviinţat plecarea mea cu condiţia de a da o declaraţie scrisă conform căreia refuzam să fac studiile în Uniunea Sovietică. În final a trebuit să accept să fac secţia de Muzicologie la Leningrad. Direcţionarea profesională era similară celei de la Cluj. Dar la un nivel mai înalt. Au urmat cinci ani de studii aprofundate. Pe de altă parte, strânsoarea ideologică era dură. Era anul 1954! Rezoluţia de partid, cea a P.C.U.S., din anul 1948 privind condamnarea pentru deviaţionism ideologic, pentru formalism, modernism, a compozitorilor Şostakovici, Prokofiev, Haciaturian, spiritul acesteia nu dispăruse. Am trăit ulterior şi zorii perioadei de deschidere.
În mai multe rânduri am fost martorul unor prezentări susţinute la pian de Şostakovici însuşi; … celebra Simfonie a X-a, Simfonia a XI-a, concertele pentru vioară, pentru pian…; Şostakovici explica, cânta… era absolut fantastic! Fiind acolo am avut acces la o bibliotecă extrem de bogată, am avut contacte cu muzicieni străini care veneau să concerteze. Inclusiv din România. George Georgescu, Constantin Silvestri se bucurau de o mare consideraţie. Nu pot uita… Glenn Gould a cântat concertele de Bach; vizitând Conservatorul a cerut să i se permită a face un expozeu
despre creaţia contemporană a timpului, despre Schoenberg, Alban Berg, Webern; explica şi exemplifica…

D. Av. – Era sfârşitul anilor ’50 !
O.L.C.– A fost o senzaţie! Un interes cu totul ieşit din comun. Era perioada în care se reluau lucrările scenice ale lui Prokofiev. Am asistat la repetiţia generală a operei Război şi Pace. Am avut şansa de a mă fi format într-un mediu profesional deosebit de prielnic.

D. Av. – Cine v-a îndrumat în mod nemijlocit?
O.L.C. – L-am avut profesor pe celebrul muzicolog Mihail Druskin; de asemenea un redutabil pianist. Îşi făcuse studiile în anii ’30 în Germania. Era acuzat de formalism, era suspectat că propovăduieşte în rândul tinerilor idei contrare ideologiei oficiale. De comun acord am stabilit tema tezei mele finale, de absolvenţă, anume Oedipe de George Enescu. A solicitat reducţia de pian a operei. Eram în anul 1957. Am obţinut de la Romeo Drăghici, mandatarul compozitorului, singurul exemplar al operei, pentru o perioadă de un an. Am ajuns la profesorul meu… A început să cânte la pian; …trei, patru pagini. S-a oprit şi a spus: „Cred că nu putem continua cu tema asta. Vom fi acuzaţi de modernism. Muzica este superbă. Este, totuşi, foarte nouă!”.
Nu reţin în care context anume, eu, ca ardelean, în septembrie 1958 mă aflam la Bucureşti. Am auzit că se putea intra la Operă, la repetiţia generală cu Oedipe. Aveam în suflet această muzică. Efectul a fost fantastic. Pentru prima oară l-am urmărit dirijând pe Constantin Silvestri. Dispunea de energia, de voinţa mobilizatoare, de forţa de convingere privind valoarea, originalitatea acestei muzici. Ce să mai spun de grupul soliştilor, cu Ohanesian în rolul titular?

D. Av. - Aţi revenit la Leningrad. Începea anul universitar.
O.L.C. – Zilnic mergeam la un chioşc de ziare. Puteam găsi presa din ţară, „România Liberă”, „Scânteia”, „Contemporanul”…
Cumpăram zilnic ziarele, dornic de a cunoaşte reacţia la spectacolul cu premiera operei Oedipe. Nu a existat nici o cronică muzicală. S-a aşternut o tăcere totală asupra acestui colosal eveniment. Peste o lună afişele Filarmonicii leningrădene anunţau un concert condus de Constantin Silvestri. Interesul publicului era enorm. În pauza concertului m-am prezentat în cabina lui Silvestri. A fost extrem de cordial. Avea o sticlă cu whisky de care nu se despărţea. Lam întrebat despre evenimentele care au urmat premierei cu Oedipe. A izbucnit cu un val de cuvinte grele la adresa conducerii de partid: „Analfabeţii! Lipsiţi de cultură! Aroganţii!” I-am înţeles decepţia. Spectacolul fusese suspendat. După o vreme, Silvestri a ales calea libertăţii.

D. Av. – Oedipe s-a reluat în ediţia următoare a Festivalului. Finalul fusese modificat. Atât textul libretului cât şi regia.
O.L.C. – Altitudinea artistică la care conducea Silvestri nu a mai fost atinsă niciodată.

D. Av. – Dumneavoastră aţi revenit la Leningrad.
O.L.C. – A trebuit să schimb tema iniţială a lucrării pentru examenul de licenţă. Nu m-am îndepărtat prea mult. Am optat pentru Creaţia de operă din România. Pentru un tânăr ca mine a fost o temă foarte dificilă. A fost bine cotată şi, ulterior, a devenit o carte cu care în 1962 am luat Premiul Academiei Române. Îmi aduc aminte, m-am întâlnit cu compozitorul, cu academicianul Mihail Jora; a ridicat bastonul şi a spus: „Tinere, ţi-am dat Premiul Academiei pentru cartea dumitale! Vezi ce faci de acum înainte!”

D. Av. – O premoniţie? Un avertisment?
O.L.C. – Eram deja urnit pe direcţia muzicii româneşti. Am decis să n-o părasesc niciodată.

D. Av. – Opera românească, Oedipul enescian, a urmat Hronicul muzicii româneşti, lucrare amplă, în nouă volume…; erau anii ’70…
O.L.C. – A fost o muncă de cercetare, de documentare, extinsă în timp; …partituri, biblioteci, documente, literatură muzicologică preexistentă; am dobândit o viziune asupra stadiului exact al cercetării. Am identificat o serie de zone neparcurse. Exista cartea lui Posluşnicu, contribuţia lui Ghircoiaşu, existau studiile lui Breazu. Lipsea însă o realizare coerentă, lispeau elementele de sinteză, viziunea ce nu elimina amănuntele, documentele. Tot ceea ce am scris se bazează pe o cercetare personală, dar şi pe cunoaşterea temeinică a tot ce se făcuse până atunci.

D. Av. – Care a fost, totuşi, cercetarea care v-a fost cea mai apropiată sufleteşte. Pentru cei de astăzi, pentru cei tineri ar fi foarte interesant de ştiut acest lucru.
O.L.C. – E greu de spus. Când ai mai mulţi copii, pe toţi îi iubeşti în egală măsură. Trebuie să mărturisesc că am avut satisfacţii enorme sesizând elemente inedite în diferitele partituri. Mă refer, bunăoară, la revelaţia motivelor conducătoare din Oedipe; le-am identificat; sunt douăzeci şi şapte. Şi astăzi cred că poate fi alăturat încă unul. Am fost captivat de opera Hamlet de Pascal Bentoiu, de primele zece simfonii ale lui Georg Wilhelm Berger. Am scris cele nouă volume din Hronic… în fapt istoria muzicii româneşti până în 1920. Există acolo o bogăţie inestimabilă de referinţe, de gânduri, menţiuni asupra tuturor compozitorilor; n-am mers pe analiza vârfurilor. Piscurile le-am atins. Dar până să ajungi la aceste piscuri există zone care te conduc spre acele altitudini. Nu puteam să nu semnalez tot ceea ce exista. Astfel am ajuns până în anul 1920, inclusiv la creaţia lui George Enescu. Am analizat şi Poema română…

D. Av. - …lucrare de tinereţe care se termină cu Imnul regal.
O.L.C. - …înainte ca un autor de Capodopere enesciene să-şi fi tipărit volumul în care această lucrare nu e prezentată.

D. Av. – Poate că autorul în cauză nu a considerat-o a fi capodoperă; în vreme ce dumneavoastră aţi analizat inclusiv teritoriile dintre piscuri.
O.L.C. – Consider că în Poema română in nuce se află datele stilistice enesciene. Lucrarea este eterogenă din punct de vedere stilistic; nu e foarte unitară. Dar acolo se găseşte totul; … care apoi va fi dezvoltat.

D. Av. – De ce v-aţi oprit la anul 1920? Lucrarea putea fi continuată…; au existat determinări conjuncturale?
O.L.C. – Unii mi-au reproşat că dispun de un singur titlu! În ciuda vastităţii lucrării. Mi-am continuat însă munca de documentare în sălile bibliotecii Academiei…; actualmente dispun de cincizeci de caiete a câte patru sute de pagini, cu elemente bibliografice asupra muzicii româneşti…; în mod sigur nu voi apuca să le public pe toate. Dar dispun de un teritoriu, de o documentare care nu suferă comparaţie.

D. Av. – Să revenim în zilele noastre… Cum apreciaţi destinul muzicii româneşti în contextul actual al globalizării, când atâtea aspecte particulare sunt nivelate, când atâtea identităţi sunt distruse?
O.C.L. – De multă vreme încerc un sentiment al frustrării. Asistăm la un fenomen deplorabil. Generaţiile de astăzi nu îşi cunosc predecesorii, valorile trecutului. Muzicienii interpreţi, conducătorii instituţiilor muzicale nu ştiu cine au fost – spre exemplu – Cuclin, Filip Lazăr… Enescu este bine cunoscut datorită Festivalului. Este total insuficient. Se ajunge la limitarea fenomenului componistic românesc observat doar prin prisma ultimelor decenii. În plus, compozitorii generaţiilor anterioare, cei ai generaţiei enesciene şi post-enesciene au luptat pentru afirmarea unei identităţi româneşti; mergând sau nu pe folclor. Necunoscând aceste aspecte, apelând la tehnici componistice cu totul noi, au fost uitate contribuţiile anterioare. Elementul etnic este neglijat. Îl reperăm accidental, ici-colo, în partiturile unor compozitori de astăzi. Astăzi Enescu ne apare a fi un liant, un factor de coagulare peste generaţii. Dar sunt voci care chiar în privinţa lui Enescu emit consideraţii dubitative.

D. Av. – Este un fenomen general. Îl găsim şi în literatură, în poezie, şi în artele plastice. Generaţiile noi sunt în mod firesc contestatare ale trecutului. Pe de altă parte, în muzica secolului XX, la noi, există valori de importantă reprezentare internaţională; altele au o reprezentare mai restrânsă. Îmi apare firesc ca valorile cu totul originale să fie promovate prioritar, atunci când dispun de datele unei identităţi spirituale, naţionale.
O.L.C. – Există în componistica românească valori mari care nu sunt cunoscute. Continui să afirm că, bunăoară, Gheorghe Dima este un mare autor de lieduri, de literatură corală. Nu trebuie să-l analizăm prin prisma gustului actual. Trebuie înţeles în coordonatele epocii în care a trăit. Mai apoi, Requiemul lui Marţian Negrea e o capodoperă. Dintre cele douăzeci de simfonii ale lui Cuclin în repertoriul actual nu mai există nimic. Simfonia a 2-a de Castaldi, Eroul fără glorie, este o lucrare modernă observată în primul deceniu al secolului XX, o lucrare de amplă respiraţie.

D. Av. – Circulaţia actuală a valorilor muzicale poate fi comparată cu o piaţă a valorilor vandabile. Există valori dubioase care se vând şi valori autentice necunoscute.
O.L.C. – Aşa este. Pentru a fi promovate, vândute, cum spuneţi, aceste valori trebuie ştiute. Privite astfel nu pot accepta că simfoniile lui Bentoiu ar fi mai puţin valoroase; sau cele ale lui Wilhelm Berger…

D. Av. – Există şi excepţii. Concertul pentru vioară al lui Berger a fost cântat recent, la Atheneu, sub bagheta lui Horia Andreescu, cu participarea solistică a violonistei Jenny Abel.
O.L.C. – În a doua jumătate a secolului XX, la noi, sunt valori componistice importante; … Ştefan Niculescu, Tiberiu Olah…

D.Av. – …şi Aurel Stroe, şi Myriam Marbe, şi Anatol Vieru…
O.L.C. – …dar este şi Adrian Raţiu pe care pare că l-am uitat; sau Dan Constantinescu...

D. Av. – Şi totuşi, viaţa merge înainte. Aţi dedicat monografii ample principalelor instituţii muzicale ale ţării. Apar noi valori componistice. Unele autentice. Unele marcate de însemnele identităţii naţionale. Unele vor rezista procesului de nivelare al globalizării. Şi, poate, va exista un cercetător pasionat care li se va dedica observând atât piscurile cât şi teritoriile intermediare.

Interviu realizat de Dumitru Avakian

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara