Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O mărturie din Gulag

În revista 22 (nr. 7, 2015), sub titlul O viaţă distrusă: în Gulag la 16 ani, citim o mărturie zguduitoare a doamnei Marta Vasiliu, care, într-o scrisoare trimisă redacţiei, îşi rememorează existenţa, marcată de suferinţă. De cetăţenie română, Marta Vasiliu a fost surprinsă de întoarcerea frontului, în anul 1944, la Bălţi, în Basarabia, la bunici. Mama sa se afla în România, la Constanţa. Tânăra avea pe atunci cincisprezece ani. A fost arestată de noile autorităţi sovietice, pentru simplul motiv că era româncă. După o anchetă în care „bătăile până la sânge erau la ordinea zilei”, şi după un proces judecat în limba rusă, a fost condamnată la 10 ani de muncă silnică în lagărele din Siberia. Împlinise 16 ani: „La ora 6 luam «masa» de dimineaţă, un fel de budincă căreia i se spunea caşă. Până la locul de muncă, pe jos, prin viscol, ajungeam deja obosiţi. De dimineaţă şi până pe înserat, sub cerul liber, gerul de peste -40 de grade nu ne cruţa, viscolul ne intra în ochi, eram întotdeauna flămânzi şi slabi. Pentru fiecare brigadă se dădeau un număr de metri cubi – copaci cu dimensiunea destul de mare, pe care două femei trebuiau să-i doboare într-o direcţie anume cu un joagăr.(…) Faptul că în lagăre se murea pe capete nu prea le păsa ruşilor, pentru că deţinuţii politici trebuiau să moară. În fiecare zi, când ieşeam pe poarta lagărului, la 6 dimineaţa, căruţe cu morţii din acea noapte erau duse la groapa comună. Îţi spuneai: «Mâine sau poimâine voi fi şi eu acolo».” Teribile sunt şi alte experienţe descrise de Marta Vasiliu: aceea a înapoierii din lagăr, dar nu în România, şi nici măcar în Basarabia, ci „într-un sătuc uitat de Dumnezeu, la 80 de kilometri de Odessa”, într-o „locuinţă” la o gazdă pe care i-a dat-o Securitatea locală şi care o supraveghea permanent; ori episodul dramatic al repatrierii în România; ori momentul căsătoriei cu un medic din Constanţa. Totul, repetăm, răvăşitor – ca destin sfărâmat de maşinăria infernală a unei istorii ieşite din minţi. De citit.


Ce e nou pe frontul de Est

Şi tot în acelaşi număr din 22, despre acordul de la Minsk, între Kiev şi Moscova, mediat de diplomaţia francogermană:„ «Acordul de la Minsk consemnează instaurarea unei satrapii ruseşti în Ucraina», scrie Wall Street Journal: este de fapt reţeta omologată de Rusia şi în august 2008, pe fondul războiului cu Georgia. Acum este doar reconfirmată. Şi dacă avansul separatist va fi reluat odată cu venirea primăverii? Îşi va reconsidera Vestul poziţia? Atât Germania, cât şi Statele Unite îmbrăţişează deocamdată doctrina «aşteptării strategice», mizând pe faptul că o diplomaţie conciliantă, orientată spre compromis (deşi riscă să fie compromisă), dublată de sancţiuni care lovesc în inima economiei ruse îl vor descuraja pe Putin să meargă mai departe, spre Kiev. Componenta de hardpower, inclusiv sub forma echipamentelor letale defensive, deşi luată în calcul în dezbaterile interne ale Administraţiei Obama, este pentru moment exclusă. Proverbialele ezitări ale Casei Albe nu se dezmint nici în acest caz. Se uită însă că sancţiunile, de unele singure, nu pot să restaureze un sistem de descurajare care deja s-a prăbuşit în faţa unei puteri revizioniste care înţelege războiul ca un instrument legitim şi raţional, «ca o continuare a politicii cu alte mijloace».”


Despre interpretare

În revista RAMURI, Eugen Negrici scrie: „În cartea pe care am dedicat-o perceperii emancipării privirii şi perceperii înnoitoare a obiectelor artistice – am dat toate, dar absolut toate şansele interpretului ca producă tor de sens şi … de «operă». Şi fireşte, şi interpretării. ” Aşa începe un scurt şi dens eseu al său intitulat Împotriva interpretării? Cum se observă imediat, doar semnul interogaţiei diferenţiază titlul acestui text al criticului român de titlul unei celebre cărţii a unei intelectuale strălucite, Împotriva interpretării de Susan Sontag. Eugen Negrici analizează pătrunzător poziţiile teoretice exprimate de Susan Sontag. Concluzia sa sună aşa: „Şi iată, ajungem – dacă interpretarea mea nu e «abuzivă şi neloială» – la ceva definitoriu pentru eseistă, la impulsul anarhic primar care se războieşte cu tot ceea ce înăbuşă trăirea în sine a momentelor vieţii, unul din acestea fiind şi contactul cu opera de artă. Un contact fără lest, simţit ca o experienţă erotică absolută, ca o posesie devastatoare, precum acelea la care visează adolescentele.” Semnalăm asemenea texte, cum este acesta semnat de Eugen Negrici, căci ele fac bine literaturii de astăzi, plasând-o în spaţiul dezbaterilor purtate, cu solide argumente teoretice.


Din sumar

Cum spuneam, eseul lui Eugen Negrici apare în revista Ramuri. Acest prim număr din revista craioveană ni s-a părut într-o creştere evidentă, ce se cuvine menţionată. Reţinem editorialul lui Gabriel Coşoveanu, Câteva întrebări de pus, cronica literară a Gabrielei Gheorghişor (chiar la recenta carte a lui Eugen Negrici Emanciparea privirii) şi analiza lui Gabriel Nedelea la volumul de versuri al Martei Petreu Asta nu e viaţa mea, prozele semnate de Simona Sora şi Doina Ruşti, traducerea din Juan Valera (de Lavinia Similaru), recenziile la cărţi alese, urmărindu-se un echilibru între local şi naţional, cronicile de teatru şi film, textul foarte interesant al lui Cătălin Davidescu, Anghel Saligny, un inginer pe şantierul României moderne, precum şi fotografiile cu care el ilustrează articolul şi întregul număr al revistei, şi, desigur, rubricile fixe ale lui Gabriel Dimisianu, Gheorghe Grigurcu, Adrian Popescu şi Nicolae Prelipceanu.


O evocare

În TOMISUL CULTURAL (nr. 2, 2015), descoperim un text inedit al lui Ştefan Bănulescu. Iulian Talianu, care îngrijeşte pagina, nu precizează, din păcate, nici de când datează textul, nici când a fost scris sau rostit (înţelegem din context că ar putea fi vorba despre un discurs ţinut în faţa locuitorilor oraşului Călăraşi). Oricum, ceea ce trebuie subliniat este că avem aici o evocare foarte caldă a acestui oraş, care l-a fascinat pe scriitor, marcându-i copilăria, adolescenţa şi inspirându-l determinant în configurarea universului prozei sale. Merită să reproducem, pentru cei care sunt interesaţi de marile figuri ale istoriei literare, un fragment din confesiunea sa : „Eu, când am venit aici, ca elev, am făcut-o pe jos. Când m-am apropiat de oraş nu se auzea nimic, era o lume stinsă. Deasupra oraşului am văzut un abur. Aici au venit armeni, evrei, ca la un adevărat EL DORADO. Era o emulaţie a toleranţei. Fiecare om respira în voie. Marginea Borcei aparţinea armenilor. Pe strada Sloboziei erau băncile şi ziarele. Aici s-au instalat primele porturi. Oraşului de Floci i-am zis Cetatea de lână. Acest oraş avea două porţi: spre Europa Centrală şi o poartă spre Orient. Fluviul a simţit nevoia să se despartă aici. Pe aici se scurgeau cerealele şi vinurile. Toamna treceau fascinante convoaie de care, ancorau remorchere şi bacuri. În şcoală aveam profesor de chimie un neamţ. Pe profesorul de franceză, care nu avea un picior, l-am considerat un monument. Primea pensie de mare mutilat din Franţa şi leafa de profesor, nu un salariu jalnic cum se întâmplă azi. Era o competiţie negustorească, era o emulaţie pentru profesori, pentru a obţine o catedră aici. Să nu vă miraţi când vă spun că oraşul avea 14 publicaţii. Era în oraş chiar un Institut de educaţie fizică şi sport.(…) erau aici două tipografii. Vârtejeanu şi Cristescu. Aici l-am văzut pe Ion Manolescu în Hamlet. Călărăşenilor le-a plăcut Ion Manolescu. Aici am văzut piese bulevardiere franţuzeşti. La teatru, publicul avea o educaţie. O făcea primarul. Mergeau la teatru numai elevii cu talent. Aici am luat legătura cu marea cultură. Veneau aici Rebreanu, Sadoveanu.” Dacă ar fi să facem o comparaţie între vremurile acelea şi vremea noastră, a manelelor, oare, în timp, e vorba de un progres sau de un regres?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara