Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Informare şi dezinformare

Spre surpriza noastră, o publicaţie serioasă ca DILEMA VECHE, din care am citat deseori articole şi luări de poziţie remarcabile, găzduieşte în deschiderea „Dosarului” de săptămâna trecută o notă introductivă a lui Marius Chivu abundând în inexactităţi tendenţioase. Criticând guvernul Ponta („perfect incompetent din punct de vedere cultural”), autorul notei îi pune în cârcă şi o sumedenie de păcate de care acesta nu se face vinovat, fie şi pentru că păcatele sunt mai vechi, fie pentru că sunt ale altora. Nu suntem avocaţii guvernelor din, să zicem, ultimul deceniu şi jumătate, Boc 1 şi 2, Ponta 1, 2 şi 3. Nu spunem că s-a făcut în răstimp tot ce se putea face pentru cultură. De aici şi până la a spune că nu s-a făcut nimic este însă un drum lung, şi anume acela de la un articol corect la unul tendenţios. Se cade ca un jurnalist onest să se informeze înainte de a critica. Nu e, din păcate, cazul lui Marius Chivu. Nota din revistă dovedeşte neinformare şi creează dezinformare. „Nimeni nu prea mai ştie ce face (ICR-n.n.)” după ce a fost trecut „ca o pedeapsă politică, sub aripa Senatului”, afirmă ritos autorul. Dacă voia cu adevărat să ştie ce face ICR, de când se află sub tutela Senatului, Chivu putea accesa siteul instituţiei şi ar fi aflat. Nici măcar acest efort nu era obligatoriu. Putea pur şi simplu să-şi amintească de programele de care a beneficiat el însuşi. Trei la număr: Göteborg 2013, Bergen şi Londra, 2014. Nu ICR Patapievici, nu, ICR Marga şi Zamfiroiu, tutelat de Senat. Mai departe: statul ar continua să susţină financiar doar proiecte mamut de felul Catedralei Neamului sau al Festivalului George Enescu. Nu e adevărat. O mulţime de proiecte mici (sic!) ale Uniunilor de Creatori au fost finanţate de stat. De exemplu revistele literare, premiile acordate de unele dintre aceste reviste (Chivu însuşi a fost nominalizat la Cartea Anului, premiul României literare, revenit în anul acela lui Andrei Pleşu, directorul de onoare al Dilemei vechi), premiile USR, manifestări precum Gala Poeziei sau Turnirul de Poezie şi multe altele de la nivel local. Rămânând la USR. Ca să nu spunem că teatrele sau filarmonicile sunt subvenţionate de stat. Se întreabă Chivu: „La ce bun, spre exemplu, o USR care nu e în stare să acorde o singură bursă de creaţie unui tânăr scriitor?”. Întrebare nici măcar retorică! Când n-ai idee de ce face USR, mai bine nu te mai dai mirat că nu acordă burse. Poate era cazul ca autorul notei să fi scris ceva despre tentativa unor scriitori, la fel de temeinic informaţi ca şi el, de a bloca legea finanţării culturii scrise, propusă de ANUC şi votată în unanimitate de Parlament. Dar Chivu nu e preocupat cu adevărat de realele dificultăţi ale culturii şi ale organizaţiilor culturale. El acuză! După guvern, banca, USR: „Premiile literare se acordă în circuit închis (sic!), şefii îşi premiază subalternii şi viceversa sau se acordă după criteriile de gust ale aceloraşi jurii”. Să înţelegem că Pleşu şi Chivu sunt subalternii mei, de vreme ce au fost nominalizaţi sau premiaţi de USR? S-a uitat măcar o clipă Chivu pe listele premiaţilor USR ca să vadă că e vorba de scriitori care n-au nici o funcţie în USR sau care nici măcar nu sunt membri? Dar pe lista membrilor juriilor, compuse din critici şi scriitori cu autoritate? Iată cum lipsa de informare, ajutată de o apreciere tendenţioasă, devine crasă dezinformare. Nici măcar nu e, din păcate, singura dată când Chivu îşi dă în petic. Felicitările noastre pentru consecvenţă!


Mărturisire francă

Din numărul 44, decembrie 2014, al revistei ACTUALITATEA LITERAR|, Cronicarul a reţinut două articole: editorialul lui Nicolae Silade, Despre talent, înzestrare şi har, o caldă pledoarie în privinţa răspunderii pe care artistul o are faţă de sine însuşi, răspundere pe care o putem defini lapidar astfel: a nu-ţi bate joc de înzestrarea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o. La un moment dat, Nicolae Silade face o mărturisire tulburătoare: „Iar eu, care am trecut prin episoade psihotice discordante, asemeni lui Nietzsche, asemenea lui Blaise Pascal, îi pot mulţumi acum pentru şansa de a reveni la realitate şi la realitatea de deasupra realităţii. Pentru că imaginaţia omului e atît de bogată încît uneori îl îndepărtează chiar de Dumnezeu.” Să recunoaştem, spovedania are un iz franc de dezbrăcare în public, nu mulţi autori avînd o asemenea dezinvoltură mărturisitoare. Al doilea text poartă semnătura Magdei Ursache (cu titlul Noi vrem Cuvînt sau Bulevardul de cenzură), eseul autoarei impresionînd prin acurateţe şi ţinută demnă.


Diluare poetică

În revista VIAŢA ROMÂNEASCA nr.11-12, atenţia Cronicarului a fost atrasă de Poemul invitat al lui Traian Ştef, intitulat Mama. Poezia se vrea o meditaţie asupra vieţii a cărei singură finalitate este moartea. Din păcate, poetul îşi anulează graţios intenţia prin ultimele versuri: ,,Eu nu/ Te iubesc/ Aşa de mult/ Imi spun/ Doar mie/ Pentru că este/ Mama/ Aceea care/ Ma iubeşte/ Aşa de mult”. Limba frustă, de o simplitate izbitoare, dar curată, produce o diminuare a esenţei poetice, iar poemul lui Traian Ştef ar putea înlocui cu uşurinţă un fragment din romanele lui Faulkner. În accepţia poetului, gradul de reciprocitate în împărtăşirea sentimentelor se restrînge în chip unilateral, dărnicia emoţiei revenindu-i mamei, caz în care sensul poemului este distorsionat în mod vădit. Apoi, oare cuvintele lui Traian Ştef se ridică la rangul unui poem?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara