Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Un exerciţiu de prognosticare

În LETTRE INTERNATIONALE (numărul 90, vară 2014), Ion Vianu face un convingă- tor exerciţiu de prognosticare descriind „perspectivele postapocaliptice” ale lumii omului: „Bazele culturii şi civilizaţiei vor fi date uitării. Trăim deja un proces de uitare: în curând, nu va mai şti nimeni latina şi greaca veche. Homer şi Virgiliu vor fi citiţi doar în traduceri. De către puţini, deoarece cultura va fi mereu adusă la zi, mereu «contemporană». Umanitatea avansată va trăi într-un prezent perpetuu. Partea „decăzută” a omenirii va păstra patrimoniul într-un chip amputat, deformat. Resturile culturii vechi vor fi răstălmăcite. Puţin câte puţin, rupte de rădăcinile lor istorice, operele trecutului se vor preface în mituri. Pentru omenirea «barbară», interpretarea va fi literală (după modelul interpretării ad litteram a Genezei biblice, afirmând că lumea a fost făcută în şapte zile). Oamenii tehnici, dimpotrivă, vor refuza orice rămăşiţe ale vechii culturi, refugiindu-se în raţionalitatea practică. Urmele memoriei istorice se vor şterge. Omul va fi, în sfârşit, «nou». Postuman.” Din acelaşi număr, remarcabil, al revistei, semnalăm şi eseul lui Michel Walzer, Evrei imaginari (preluat din The New York Review of Books).


Plăcerea de a mistifica

Nu de mult, o televiziune, DIGI24, ne-a apropiat de ceea ce înseamnă România de astăzi, cea profundă, cu meandrele sale de neînţeles pentru un privitor străin. Subiectul ales este pe cât de neverosimil în limitele logicii realiste, pe atât de specific realităţilor româneşti şi felului nostru de a fi şi de a face nefăcând. În perioada premergătoare aderării noastre la Uniunea Europeană, a existat o referire a forurilor de la Bruxelles privitoare la ţara noastră, prin care se constata că procentul populaţiei rurale de la noi este foarte mare în comparaţie cu populaţia urbană. Şi atunci, autorităţile vremii, nerăbdătoare să îndeplinească cât ai bate din palme condiţiile aderării, ce şi-au zis ele?, hai să rezolve problema, dar într-un mod cu totul şi cu totul original, cum numai nouă ne poate trece prin minte. Cum? Ca să nu piardă, probabil, experienţa acumulată în perioada comunistă (când eram neîntrecuţi la raportări false, la izbânzi doar pe hârtie, nu şi în realitate şi când obţineam recolte fabuloase la radio şi la televizor, nu pe câmp!), o seamă de primari ai unor sate triste, fără nimic orăşenesc în structura lor, au schimbat datele cerute, adică acele condiţii pe care trebuia să le îndeplinească un oraş (numărul locuitorilor, existenţa anumitor instituţii publice, străzi asfaltate, străzi canalizate etc.) şi, dintr-un condei, prin măsluire, ele s-au trezit oraşe. Cu această raportare mincinoasă, guvernul din vremea aceea (era prin anul 2004) a emis o hotărâre prin care acele amărâte localităţi rurale au fost declarate oraşe. Reporterii televiziunii amintite s-au deplasat recent în câteva dintre comunele de atunci: nici astăzi, după zece ani, ele nu arată altfel decât tot ca nişte sate, care însă se numesc oraşe fără să fie. Doar două exemple: Căzăneşti, în judeţul Ialomiţa, şi Flămânzi, în judeţul Botoşani. Este halucinant cu câtă seninătate şi cu câtă plăcere mistificăm realitatea!


Semnal editorial

Am reţinut câteva apariţii editoriale recente. Un volum de poezie: Graffiti. Afişe. Insomnii. (Editura Ateneul Scriitorilor) de Ovidiu Genaru, care ni-l arată pe poetul băcăuan (în această toamnă va deveni octogenar) surprinzător de tânăr la nivel expresiv, prin poeme deopotrivă grave şi ludice, ironice şi lirice: „Pari neschimbat/ şi totuş i un adio imperceptibil/ fracturează îmbinările tale cu acropola acestei lumi./ Auzi? Vântul cântă în butoaiele curţii interioare/ ce a mai rămas din ce-a fost./ Speram într-o tihnă fără miniştri/ şiun haos mai cald./ Cu umbrela dau găuri în ploaie.” (An sterp an alcoolic) Sau, alte versuri: „Mintea cea proastă: tocmai traversam strada dincolo/ unde tot eu fluierând aşteptam vizavi/ tot eu/ uimit că deja ajunsesem venit din alte sosiri./ Când m-am întors n-am mai găsit pe nimeni.” (Lapsus). Ne-a atras atenţia şi un roman: Laika, apărut la Cartea Românească, de Adrian Alui Gheorghe. Cartea, aşa cum o prezintă editura, are „un subiect provocator” – felul în care a fost trăită revoluţia română din 1989 la un aşezământ de boli nervoase: „Hohotul de râs cu care te desparţi de trecut, pare a fi răspunsul cel mai sănătos. E o carte ca o terapie.” Şi, în fine, un volum de publicistică: Între cuvânt şi tăcere, la Editura Eikon, de Angela Martin. Reunind editorialele dar şi alte texte semnate de Angela Martin în revista Cultura, cartea pune întrebări şi formulează răspunsuri, autoarea fiind preocupată permanent, obsesiv, de adevărul care trebuie rostit cu orice preţ. De altfel, Augustin Buzura remarcă în prefaţă: „Iar dacă astăzi, a spune adevărul, oricât de dureros, nu mai este un act de curaj, atunci Angela Martin nu este curajoasă, ci responsabilă…”


Cum descrie Sulina cineva care n-a fost acolo

În Dosarul din numărul 547 al DILEMEI VECHI dedicat Sulinei descoperim cu surpriză, printre alte semnături, şi pe aceea a lui Cosmin Ciotloş, cronicarul literar al revistei noastre. De ce cu surpriză? Fiindcă îl cunoaştem bine pe Cosmin şi ştim că nu este pasionat de călătoriile exterioare, ci doar de cele livreşti, în bibliotecă. Să se fi schimbat el peste noapte? Dacă îi citim textul ne dăm seama repede că nu s-a schimbat, e precum a fost: pentru el, cărţile rămn cele mai fascinate lumi de descoperit şi de cercetat. În Dosarul amintit el nu descrie Sulina reală, ci pe aceea ficţională, aşa cum apare ea în faimosul roman Europolis al lui Jean Bart: „Dacă însă, pe filonul principal, Europolis e amendabil, destule secvenţe subsidiare se dovedesc excelente. Fără a poetiza (din acest punct de vedere, Bart se desparte categoric de Hogaş, cu care a fost asociat), prozatorul reuşeşte totuşi să dea un mare poem al Sulinei.” Cu alte cuvinte, Cosmin Ciotloş face tot ce se pricepe să facă, analiză pe text literar. Ne-am liniştit.


Un tablou al vieţii literare de astăzi

În fiecare număr al revistei ARGEŞ Dumitru Augustin Doman îl provoacă pe Gheorghe Grigurcu cu câte o întrebare la care izbuteşte să obţină răspunsuri pline de miez şi nicidecum conformiste. De pildă, în numărul 7, din iulie, al revistei din Piteşti, întrebarea sună aşa: „Vă încumetaţi să creionaţi un tablou al vieţii literare de astăzi din această perspectivă a moravurilor şi năravurilor?” Iar reputatul critic chiar se încumetă şi panoramează spaţiul literar autohton, aducând în prim plan situaţii, comportamente nu abstracte, ci ilustrate prin exemple în carne şi oase, scriitori cu nume şi prenume. Reproducem doar câteva frânturi din portretul pe care i-l face lui Nicolae Breban: „Raporturile d-sale cu postcomunismul apar la fel de ambigue precum raporturile ce le-a întreţinut cu comunismul. (…) O ambiţie crâncenă, în rază nietzscheană, care-i transpare prin toţi porii, are drept obiect condiţia de … supraautor. Afişează o retorică imperativă, fără pauze, cu alură cazonă. Şi o irepresibilă poftă de titluri, cum de nişte jucării întârziate.” În textul din Argeş, Gheorghe Grigurcu formulează şi alte opinii incitante privind viaţa noastră literară cu actanţii săi: de citit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara