Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Marcarea unui jubileu

Fundaţia Academia Civică a editat un nou volum de istorie orală, Şcoala Memoriei 2013, care marchează împlinirea, în anul 2013, a 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului de la Sighet dedicat victimelor comunismului. La deschiderea ediţiei jubiliare a Şcolii de vară, din 13 iulie 2013, Ana Blandiana remarca: „Suntem aici pentru a marca Jubileul de 20 de ani ai primului memorial al victimelor comunismului. Ne-am gândit mult dacă nu cumva este o lipsă de modestie în faptul că sărbătorim succesul propriilor noastre eforturi. De fapt, aşa cum am spus şi cu alt prilej, nu este vorba atât de un succes, cât de un miracol, pentru că, în condiţiile celor 20 de ani, normal ar fi fost să nu reuşim. Nu este vorba nici măcar despre faptul că Memorialul de la Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, este primul de acest fel din lume.” Iniţiatoarea acestui mare proiect românesc a ţinut să sublinieze, cu prilejul jubileului amintit, un anume adevăr, foarte important: luând sub egida sa Memorialul, Consiliul Europei, „una din cele mai definitorii instituţii europene”, şi-a asumat punctul de vedere al victimelor comunismului şi, prin aceasta, o nouă perspectivă asupra istoriei recente, ceea ce a făcut ca Memorialul de la Sighet să fie nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Franţa. De citit, în acest volum, intervenţiile din cadrul meselor rotunde moderate de Dennis Deletant şi acad. Alexandru Zub, de Stéphane Courtois şi Pierre Hassner, de Thomas Blanton şi acad. Şerban Papacostea şi de scriitoarea Ana Blandiana.


Oameni mari în vremuri nebuneşti

A apărut un număr dublu al revistei MEMORIA (2-3, 2014) din care semnalăm evocarea lui Corneliu Coposu, la centenar, semnată de Alexandru Zub. Iată prima întâlnire cu Corneliu Coposu a istoricului ieşean, la Bucureşti, în casa lui Octavian Ghibu, înainte de 1989: „Discuţia cu amfitrionul a fost însă întreruptă, la un moment dat, de vizita unui domn pe care gazda mi l-a prezentat, în treacăt, ca fiind «Domnul Coposu», retrăgându-se apoi, o clipă, în odaia vecină. Era un personaj înalt, masiv, cu alură de atlet şi un aer ce degaja siguranţă şi demnitate netrucată, una venită pesemne din moşi-strămoşi, poate din acea suită de clerici identificaţi în familia sa.” Pilduitoare este şi o altă evocare, datorată lui Sorin Popescu şi lui Tudor Prelipceanu, despre Hurmuz Aznavorian, personalitate cu un destin tulburător şi, din nefericire, nu atipic pentru epocile istorice în care a avut neşansa să trăiască. Născut în Turcia şi refugiat cu familia sa în Constanţa, din pricina prigoanei turceşti asupra armenilor, Hurmuz Aznavorian şi-a luat licenţa în Drept la Facultatea de Drept din Bucureşti în anul 1913. Şi-a continuat studiile în Franţa (doctoratul cu Magna cum Laudae), a luptat în primul război mondial în armata română, a obţinut cetăţenia română, a fost strălucit avocat interbelic în Baroul de Bucureşti, dar şi deputat liberal, având contribuţii deosebite în finalizarea noului Cod Penal, dar şi a Codului Comercial, a publicat valoroase studii de Drept, precum şi articole de ziar, fiind un temut publicist în presa vremii. După venirea comuniştilor, a fost dat afară din barou, apoi arestat şi trimis la Canal: condamnat la 25 de ani temniţă grea, alături de alţi liberali, a trecut prin închisorile de la Jilava, Văcăreşti, Galaţi şi Botoşani, unde a murit în 1961, fiind aruncat în groapa comună.


Procedeele Securităţii

Şi, menţinându-ne tot în domeniul istoriei recente: revista 22 (nr. 30-31), sub semnătura Oanei Ionel, ne aduce în atenţie un episod petrecut, de data aceasta, nu în comunismul timpuriu, ci târziu, în anii ’80, când regimul îşi începuse agonia, cazul Paraschiv – Poulet. Vasile Paraschiv, muncitor din Ploieşti, demisionează din Partid şi devine un opozant pe faţă al regimului. Securitatea se grăbeşte să-l declare nebun şi-l expediază în Franţa, crezând că astfel scapă de el şi închide cazul. Numai că Paraschiv, la Paris, denunţă încălcarea drepturilor omului în Republica Socialistă România, se supune unui examen psihiatric ce dovedeşte că este în deplinătatea facultăţilor mintale şi, cu această atestare a sănătăţii sale mintale, se întoarce în ţară, continuând acţiunile de protest. Aici are parte de bătăi, este răpit, este permanent şicanat, ameninţat, dar nu încetează să lupte cu sistemul comunist în care nu mai credea. La un moment dat, este căutat de un jurnalist francez de la Le Matin, Bernard Poulet, care vine în România special pentru a se interesa de soarta opozantului. Pe când se pregătea să-l viziteze pe Vasile Paraschiv la Ploieşti, în drum spre locuinţa acestuia, Poulet este atacat pe stradă de doi necunoscuţi şi bătut până îşi pierde cunoştinţa. Oficialităţile comuniste vor să acrediteze ideea că atacul e opera unor hoţi ţigani. Ciudat însă, „hoţii” i-au furat jurnalistului francez carnetul de note, agenda, dar i-au lăsat obiecte personale scumpe ca, de pildă, ceasul de mână Rolex. Din reconstituirea propusă de revista 22, rezultă cu claritate – şi este şocant pentru cititorul de azi! – ce efort teribil făcea, în epocă, Securitatea pentru a mistifica faptele şi a le pune în altă lumină, în încercarea de a-şi acoperi urmele şi de a crea, prin diversiune şi propagandă, o realitate oficială paralelă cu realitatea propriu-zisă, atroce.


Vara, la mare

Fiind vremea vacanţelor, să zicem că ne hotărâm să pornim spre Marea Neagră. Ce vom găsi? Dacă vom alege să ne deplasăm cu maşina, vom călători rapid, civilizat pe o autostradă în sfârşit finalizată (segmentul Cernavodă – Agigea, dat în folosinţă relativ recent, arată impecabil!). Vom ajunge unde altundeva dacă nu la Neptun, pe strada Scriitorilor, la Casa Scriitorilor. Gazdă ne va fi domnul Vasile, cel care cunoaşte obiceiurile, dorinţele tuturor oaspeţilor şi încearcă să le respecte. Atmosfera acolo va fi una retro, ca într-un film de Nikita Mihalkov: lumina nostalgică, văzduhul încărcat de umbre, măsuţele împrăştiate pe terasă şi prin grădina cu vişini, pruni şi stejari, de unde se zăreşte marea şi unde seara se simte briza răcoroasă. Dar, bineînţeles, vom vrea să mergem pe plajă şi aici vraja şi tihna se spulberă. Marea e ca o baltă tulbure, plaja (unde domneşte prostulgust!) se dovedeşte atât de aglomerată ca aproape nu mai ai loc să păşeşti pe nisip, ci direct pe trupurile încinse. Îmbulzeală fără seamăn şi-n apă. În fine, încă un amănunt care ne aruncă în dezolare: plaja aceasta, pe vremuri foarte îngrijită, va fi fiind şi ea dată actualmente în administrarea unei firme sau a mai multor firme care se îmbogăţesc cu buticurile lor şi cu închirierea de şezlonguri, umbrele etc. Ei bine, nu li se poate impune acestor firme, prin contract, să instaleze pe plajă duşuri şi, neapărat, toalete ecologice?! E de bun-simţ şi e un semn de minimă civilizaţie. O întrebare ne vine negreşit în minte: fără toalete, oare ce face toată lumea asta de pe plajă, mare amatoare de bere sub soarele dogoritor!? Ne ferim să răspundem direct, ci doar privim descurajaţi spre apa mării tulbure.


„S-au trezit într-o altă ţară“

În APOSTROF nr. 7, citim o anchetă cu o temă interesantă, realizată de Marta Petreu şi Lukács József, Primul Război Mondial în literatură, la care răspund, în ordine, Ovidiu Pecican, Horia Gârbea, Irina Petraş, Cristian Vasile, Cseke Peter, Vasile Dâncu, Al. Săndulescu, Iulian Boldea, Sonia Elvireanu şi George Neagoe. Dintre punctele de vedere exprimate, mai toate trecând dincolo de convenţionalism şi previzibilitate, alegem aici un scurt fragment din textul intitulat Poze de familie al lui Ovidiu Pecican: „Familia mea, pe vremea când se înfăţişa ca două familii diferite din zona actualului oraş Chişineu-Criş, ignorând legăturile ce urmau să se stabilească între ele, a traversat Războiul Mondial dintâi în Câmpia Aradului, cu bune şi rele, cu vise şi împliniri, cu frustrări şi rutină. Când au revenit acasă, bărbaţii s-au trezit într-o altă ţară. La fel şi toţi cei ce ţineau de ei. În cele din urmă, Marele Război i-a adus mai acasă decât la vremea plecării lor să lupte. Împăratul murise, imperiul se destrămase, România Mare promitea o viaţă mai bună.”


Asaltul fără sfârşit

În DILEMA VECHE (nr. 546), Andrei Pleşu reia subiectul care, după cum se vede, nu-i dă pace: asaltul atâtor persoane cunoscute şi necunoscute care încearcă să-i înlocuiască scriitorului propria agendă cu o agendă a lor, străină de preocupările şi de priorităţile sale: „Încercam să explic de ce orice om ajuns la o anumită vârstă are dreptul să aibă o agendă de viaţă şi de lucru proprie. Mă plângeam că sunt asaltat fără încetare de solicitări care, admirative sau respectuoase în aparenţă, îmi cer să renunţ la agenda proprie sau să o amân sine die, pentru a asuma agendele altora. Sunt invitat – de fapt somat – să mă implic în scenarii diverse, să joc un rol «util» în proiecte care nu sunt ale mele, să scriu prefeţe cochete, «să iau atitudine», să combat pe ample fronturi politice, sociale sau culturale, pe scurt, să fac ce mi se spune, să slujesc pe tarlaua «comanditarilor», sub ameninţarea unei aspre judecăţi publice sau private: sunt egoist, dormitez în «turnul de fildeş», nu vreau să ajut, fac pe nebunul, dezamăgesc etc.” Înţelegem că asaltul continuă, de neoprit. Cei care îl invidiază pe Andrei Pleşu pentru că este faimos pot avea o consolare: iată, celebritatea dăunează grav sănătăţii sufleteşti şi vieţii personale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara