Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

O instituţie de cultură în pericol

În revista 22 (nr. 29) citim un interviu cu directorul recent numit al Muzeului Literaturii Române, Ioan Cristescu, care rezumă situaţia la zi a instituţiei: „Am început de două săptămâni să împachetăm arhiva curentă, biblioteca curentă şi lucrurile uzuale, urmând ca în maximum o săptămână să ne apucăm de patrimoniu. Îl ducem la Casa Presei, la etajul II, într-un spaţiu de depozitare şi conservare. E vorba de cinci depozite însumând 600 m.p., închiriate de Compania Naţională a Imprimeriilor Coresi. Necesită amenajări specifice de păstrare şi securitate, pe care am început să le asigurăm. Spaţiul e adecvat pentru stocare şi minimă activitate administrativă a celor 41 de angajaţi. Nu este un spaţiu pentru public. Vom rămâne acolo, până la găsirea unui alt loc, unde publicul să poată fi prezent.” Dificilă sarcină are noul director, să preia muzeul într-un asemenea moment, când este evacuat din sediu. Totuşi, ţinând seama de luciditatea cu care priveşte lucrurile în acest interviu şi de determinarea manifestată de a crea „un anumit tip de emulaţie în jurul Muzeului Literaturii” pentru a-l aduce „între primele centre culturale ale Bucureştiului”, s-ar putea să reuşească în această misiune ce pare imposibilă.


Oraşul panseluţelor

Şi, vorbind despre condiţia de cenuşăreasă a culturii la noi, îi dăm dreptate lui Dan Perjovschi. În puţine cuvinte, el exprimă perfect situaţia (tot în revista 22, nr. 29): „În fiecare an, în Bucureşti se dau 100 de milioane de euro pentru întreţinerea spaţiilor verzi. Dacă cineva îmi va mai argumenta de-acum încolo de ce nu sunt bani pentru mobilitate artistică, burse şi ateliere de creaţie, producţie de film, de teatru şi de artă independentă atât am să-i spun: panseluţe!” Bineînţeles, nu suntem de părere că ar trebui să lăsăm oraşul fără flori, pradă buruienilor. Totuşi, chiar aşa, 100 de milioane pentru panseluţe şi mai nimic pentru proiecte şi instituţii culturale importante?! E prea dezechilibrată balanţa şi, zău, cu panseluţe dar fără cultură, inevitabil, o vom duce prost.


Spitale unde se moare

În DILEMA VECHE (nr. 545), sub titlul Moartea domnului Câmpeanu, citim un text de Liana Nicolae. Autoarea, jurnalist la Radio România, porneşte de la procesul pierdut de ţara noastră la CEDO în faţa unei ONG: sentinţa acestui proces consfinţeşte că „statul român a încălcat dreptul la viaţă şi dreptul la o îngrijire medicală adecvată ale lui Valentin Câmpeanu”. E vorba despre tânărul cu dizabilităţi mintale care, în anul 2004, a murit în Spitalul de Psihiatrie din Poiana Mare (Dolj). Există în relatarea amintită şi o succintă descriere a acestui aşezământ medical: „Spitalul Poiana Mare este aşezat în mijlocul câmpului, izolat, la aproape o oră de Craiova. Arată ca o unitate militară, ceea ce a şi fost, până în 1962, când a fost transformată în spital. Mai întâi de TBC, apoi şi de psihiatrie, aici fiind aduşi pentru tratament şi deţinuţii care aveau probleme psihice. Peste 1000 de bolnavi se înghesuiau în saloanele care aveau, de fapt, capacitatea de 500 de locuri. În ultimii ani, spitalul a fost totdeauna plin.” Spitalul din Poiana Mare este un loc pe care scriitorii ar trebui să-l viziteze, ca sursă de documentare pentru cărţile lor: în mod sigur, ar avea ce să vadă acolo.


Din sumar

Semnalăm o parte din textele şi autorii care se regăsesc în sumarul, interesant ca de obicei, al revistei VIAŢA ROMÂNEASC| (nr. 5- 6). În editorial, Nicolae Prelipceanu scrie despre „premii şi ambiţii”, iar Cornel Ungureanu – despre poezia lui Ion Horea. O analiză a recentei antologii de versuri a lui Marian Drăghici semnează Răzvan Voncu. Florin Manolescu continuă seria sa Scriitori români în exil cu un studiu consacrat literaturii de frontieră – memorialişti, diarişti, călători. Nicolae Mareş e autorul unui eseu consacrat lui Ioan Paul al II-lea, pus faţă în faţă cu totalitarismele secolului al XX-lea. Elisabeta Lăsconi e prezentă cu un nou episod din cărţile paralele, de data aceasta compară un roman românesc apărut de curând cu Alesul de Thomas Mann. Sebastian Reichmann face o analiză extinsă a literaturii lui Pierre Jean Jouve. Citim şi comentarii critice de Ion Pop, Gheorghe Grigurcu, Irina Petraş, Tudorel Urian, Graţiela Benga, Viorica Răduţă, Constantin Trandafir, Viorica Nişcov, poezie de Elisabeta Bogăţan, Diana Corcan, George Iarin, Ion Maria şi proză de Corneliu Borborică, Valentin Hossu-Longin, Ardian-Christian Kuciuk, Radu Niciporuc, Viorica Răduţă.


De ne-am întoarce în trecut

Acum aproape 150 de ani Bucureştiul era legat printr-o cale ferată de portul dunărean Giurgiu, iar în zilele noastre – nu. S-ar zice că e o glumă proastă, dar, din nefericire, e starea exactă, la zi, a transporturilor româneşti pe calea ferată. Ne amintim, în toamna anului 1869, pe vremea Principelui Carol I, a fost inaugurată această cale ferată, spre Giurgiu. Fusese construită în trei ani de zile de compania engleză „John Trevor Barclay & John Staniforth“. Principele Carol I îşi dădea seama de importanţa acestor conexiuni de transport şi plănuia (pe atunci!) construirea unui pod peste Dunăre. Proiectul a fost abandonat şi abia în 1954 s-a ridicat acel pod, cu sprijin sovietic – între timp istoria se schimbase la faţă, acum cele două ţări deveniseră comuniste, state-satelit ale Moscovei. În vara anului 2005, inundaţiile au distrus un mic pod aflat pe traseul acestei istorice căi ferate, în comuna Grădiştea şi legătura feroviară Bucureşti- Giurgiu a fost întreruptă. De atunci, n-am fost în stare să înălţăm la loc bietul pod. Nu s-au găsit bani pentru această lucrare, n-am avut soluţii pentru a aduce la normal situaţia! Aşa se face că trenurile care leagă nordul continentului nostru cu ţări ca Bulgaria, Grecia şi Turcia n-au mai putut circula pe drumul tradiţional, scurt, ca în secolele trecute, ci ocolit, pe undeva prin Videle. Ce să spunem despre această tristă istorie? Să spunem că ne-am dori să ne întoarcem în timp, pe vremea lui Carol I, ca să ne putem bucura şi noi de un transport civilizat cu trenul? Să ne mirăm de incapacitatea guvernelor care s-au succedat la putere din 2005 şi până astăzi, cu atât mai mult cu cât calea ferată respectivă face parte dintr-un mare culoar de transport european, prin urmare, teoretic, ţara noastră avea acces la fonduri europene? Nu mai spunem nimic. Tăcem dezolaţi.


Ofensiva agramaţilor

În numărul trecut vorbeam despre starea proastă a sistemului de învăţământ românesc. Între timp, ştirile tv ne-au adus noi confirmări. Tocmai s-au desfăşurat examenele profesorilor pentru titularizarea lor pe posturi. Rezultatele sunt dezamăgitoare: mai mult de jumătate dintre cei care s-au înscris la acest concurs l-au picat. Apoi: ştim, prea bine, ce trăsnăi culegem din lucrările scrise ale elevilor, la diferite examene – acele „perle” care ne distrează deşi ar trebui, poate, să ne facă să plângem. Ei da, nici profesorii nu se lasă mai prejos: constatăm că există dascăli de limba română (subliniem, de limba română!) care cred că pluralul de la substantivul „acord” este „acoarde” şi scriu propoziţii de felul acesta: „Unii copii au părinţi anagramaţi”. Este grav, este devastator când profesorii au în mintea lor cunoştinţele atât de confuze, de „anagramate” încât ei sunt de-a dreptul agramaţi. Ce şanse pot avea nişte elevi care au „norocul” să dea peste asemenea profesori?


Întâmplări din Bucureşti

Oraşul luat în stăpânire de şobolani: o imagine parcă desprinsă dintr-o parabolă literară scrisă în secolul trecut. Numai că o televiziune, Digi24 HD, care a difuzat ştirea, ne-a arătat fără putinţă de tăgadă că aceste scene nu sunt parte dintr-o ficţiune literară, ci strict din realitatea Bucureştiului, în prezentul imediat, iulie 2014. Nu ne ajungeau câinii, acum avem şi dictatura şobolanilor. Jurnaliştii ne-au arătat zilele trecute, în mod repetat, sutele de şobolani imenşi, „de dimensiunile unei pisici”, care-şi duc veacul în Parcul IOR, speriindu-i pe locuitorii cartierului. Ancheta jurnalistică s-a extins şi am aflat că nu doar în parcul acela mişună dezagreabilele rozătoare, ci şi în alte locuri din Capitală. Ni s-a mai dat informaţia că în spatele acestei situaţii jenante stă o afacere necurată: primăria încredinţează fără licitaţie deratizarea oraşului unei firme preferate (numele său: 3D) şi plăteşte sume enorme pentru o deratizare care, iată, de fapt, nu se face (nu ne mirăm: la fel ca în cazul deszăpezirii!). Ni se oferă şi cifre comparative: în Bucureşti această operaţie de deratizare costă de opt ori mai mult decât la Budapesta.