Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Manualele de limba română de la gimnaziu

În primul număr pe iulie al revistei 22, Raluca Alexandrescu analizează rezultatele la examenul de Capacitate de anul acesta. Dincolo de statistici şi de formularea subiectelor, se desprinde, referitor la limba română, o concluzie alarmantă: calitatea manualelor. Ştiam de ceva vreme că, spre deosebire de liceu, unde concurenţa a condus la apariţia unor manuale bune sau măcar acceptabile, la gimnaziu, manualele au rămas tributare unei concepţii învechite, care degajă un iz puternic de protocronism comunist. E uimitor cum a prins acest fel de „gândire” la generaţia actuală de autori, care trebuie să aibă între 50 şi 60 de ani. Între exemplele oferite de Raluca Alexandrescu, două sunt de-a binelea şocante: leagănul civilizaţiei mondiale (să sperăm că numai europene!) s-ar situa în spaţiul carpato-danubiano-pontic, iar limba latină s-ar trage din româna noastră! Nici latiniştii cei mai fanatici din secolul XIX, cu excepţia lui Petru Maior, n-au mers atât de departe. Ideea nu de la ei provine, ci de la tracologii de dată mai nouă, unii din SUA, organizatori de congrese în patria mumă, pentru care protocronismul reprezintă laptele mamei.


Dan Perjovschi dixit

În locul notei binevoitoare publicate în această pagină despre dosarul Dilemei vechi referitor la Cultură din urmă cu puţin timp, în care exista un articol scandalos al unei doamne despre „industria creativă”, era bine să fi avut ideea lui Dan Perjovschi din 22, acelaşi număr din 1-7 iulie, din care cităm (cu mulţumiri!): „În timp ce instituţiile de cultură se comasează, se desfiinţează şi se retrocedează, ţara s-a umplut de festivaluri. În timp ce zece oraşe, plus Bucureştiul, vor să fie Capitală Europeană, bugetele de producţie, bursele de studii, de cercetare şi călătorie şi orice fel de facilitate economico-fiscală lipsesc cu desăvârşire. Cultura a devenit «industrie creativă», sponsorii sunt mai importanţi decât artiştii, aplicaţia bate realitatea, ratingul bate conţinutul, conceptul e doar «store» şi arta e doar noaptea. Arta se privatizează prin «crowdfunding».”


O farsă de altădată

Dăm din întâmplare peste o notă din revista LIMITE (decembrie 1973), editată între 1969 şi 1986 la Paris de Virgil Ierunca şi Nicolae Petra, peste o poezie apărută în Tribuna României (1 iunie 1973), faimoasa oficină comunistă de propagandă literară, despre care s-a scris recent o carte, trimisă chipurile revistei de un român trăitor în Franţa, Gheorghe Neagu. Tribuna României nu oferă alte informaţii despre presupusul poet. Nici redactorii de la Limite n-au auzit de franco-românul Gheorghe Neagu. Cu atât mai puţin de un poet cu acest nume. Una din două: fie oficina a fabricat un poet din diasporă, fie cineva din diasporă i-a tras o păcăleală. Aveţi răbdare: o păcăleală de felul celei trase de Hasdeu revistei Convorbiri literare cu vreo sută de ani în urmă. (Ar fi fost un subiect la Capacitate instructiv şi amuzant!). A doua ipoteză e cea mai plauzibilă, dat fiind că, şase luni după publicarea poeziei în Tribuna României, păcăleala e dată în vileag în Limite şi la „Europa liberă”. Nu e vorba aşadar de o gafă, ci mai degrabă de o farsă. Poezia e, bineînţeles, patriotică şi se încheie cu aceste versuri: „Aevea-n somn tu îmi apari – / eu doar te cânt şi tu-mi răsari/ nimica nu te face să dispari!” Cin’ să fie, cin’ să fie? Patria? Autorul notei e de altă părere. El a remarcat că, dacă citim primele din cele 12 versuri de jos în sus (un acrostih invers!), obţinem nea Nicu nasol. Mai rămâne posibilitatea ca poezia să fi fost fabricată chiar de un colaborator al „Tribunei României”, cu oarecare experienţă în materie. Cin’ să fie? Cin’ să fie? Nichifor Crainic murise în 1972. Radu Gyr va muri, el, în 1975. Să fi riscat Gyr o asemenea farsă? Cât despre poezie, ea putea fi opera amândurora. Sau a oricui altul.


Preţul în oi, vite şi porci al unui om

Un răspuns la întrebarea Cum a început Securitatea să vândă oameni? aflăm din acelaşi număr al revistei 22 (1-7 iulie). La rubrica Perspective, săptămânalul bucureştean publică, sub semnătura lui Mădălin Hodor de la CNSAS, două pagini atent documentate despre această afacere a Securităţii: vânzarea unor cetăţeni români, în eforturile de a pune la dispoziţia liderilor comunişti sume în valută cât mai mari. O deviză a Securităţii şi a oficialităţilor statului comunist ar fi putut fi „Totul e de vânzare şi totul trebuie convertit în dolari”. Ceea ce se ştie mai puţin este felul în care a debutat „vânzarea de oameni”. În septembrie 1959, rudele din străinătate au cerut eliberarea din închisoare a lui Berry Marcu, condamnat la 25 de ani muncă silnică pentru „trafic de valută”: ca să obţină eliberarea acestuia şi viză de plecare în Israel pentru întreaga familie (6 persoane), rudele erau dispuse „să despăgubească” statul român cu 10.000 de dolari. Afacerea s-a făcut, dar nu în bani. A fost un troc: în schimbul familiei de evrei, partea română a primit „100 de oi rasa merinos australian, 25 de vite rasa Jersey şi 30 de porci rasa Landrace”. Preţul i-a mulţumit pe şefii de la Bucureşti şi comerţul cu oameni a început.


Semnal editorial

La Editura Cartea Românească, în Colecţia Critică & Istorie Literară, a apărut recent un volum remarcabil Caragiale după Caragiale. Arcanele interpretării: exagerări, deformări, excese. Autor, Angelo Mitchievici. Aşadar, colaboratorul permanent al revistei noastre renunţă la preocuparea sa de zi cu zi, aceea de excelent comentator al fenomenului cinematografic, şi se întoarce la ceea ce reprezintă, în fond, specializarea sa primă, exegeza literară. O face cu inteligenţă, cu spirit pătrunzător, rafinat şi cultivat, ceea ce-i permite interpretări pe cât de temeinice, pe atât de curajoase. Iată cum sună mărturia de ataşament a autorului pentru marele scriitor căruia i-a consacrat acest demers critic: „Mă simt ataşat de I.L. Caragiale ca de o rudă pe care nu am cunoscut-o, o prezenţă difuză, grandioasă dintr-o copilărie ceţoasă şi mirifică, o rudă despre care circulă o mulţime de legende în familie.” Să reţinem şi aprecierea lui Ioan Stanomir, care comentează volumul pe coperta a IV-a: „În tot, ea (această carte, n.n.) marchează un moment în exegeza lui Caragiale şi este proba maturităţii polifonice a unui istoric literar rafinat, stăpân pe vasta sa claviatură.”


Politicieni de ieri

În numărul dublu 5-6 din acest an al DACIEI LITERARE, care se vrea, aşa cum este menţionat pe copertă, o „revistă de reconstituiri culturale”, chiar putem citi câteva interesante restituiri documentare: de pildă, despre generalul Iacob Zadik şi Bucovina. Sau despre prezenţa unui basarabean în destinul Constanţei: e vorba de economistul Mihail Coiciu, născut în anul 1942 în localitatea Pigona, judeţul Cahul şi mort în anul 1914 la Constanţa. Acesta, ajuns în Constanţa în anul 1878, a fost, de-a lungul anilor, director de prefectură, consilier comunal, preşedinte al Consiliului Judeţean, director de bancă, avocat şi şef al Baroului, dar şi primar al oraşului în patru mandate, totalizând 11 ani. Cât timp a îndeplinit funcţia de primar, Mihail Coiciu a avut numeroase realizări care au contribuit la modernizarea Constanţei. Între acestea, se numără şi inaugurarea, la 18 august 1910, a Cazinoului, splendidul edificiu realizat după planurile arhitectului francez Daniel Rénard (şi aflat azi în stare jalnică, dar asta e altă poveste!). Ne-a atras atenţia şi testamentul omului politic, reprodus de revista ieşeană – Coiciu şi-a lăsat averea Ateneului Român din Bucureşti: „…După încetarea din viaţă a soţiei mele, folosinţa acestei averi va trece Ateneului Român din Bucureşti căruia i-am lăsat şi nuda proprietate, devenind astfel Ateneul proprietar deplin şi absolut pe întreaga mea avere nemişcătoare pe care o va întrebuinţa în scop cultural şi de binefacere.” S-ar părea că politicienii de atunci erau făcuţi din alt aluat decât cei de azi.


Pădurea

Adeseori ni s-a întâmplat, plecând de la redacţie, să ne oprim şi s-o privim şocaţi. Văzută de sus, toată izbucnirea aceea de vegetaţie este impresionantă: lăstăriş de nepătruns, dar şi pomi diverşi, nu pui de pomi, ci arbori cu tulpini viguroase şi coroane ample, prin care vântul trece cu tânguiri nedescifrate. Felul cum, parcă dintr-o dată, din senin, din nimic, a prins putere acolo vegetaţia vorbeşte despre marea, inegalabila, tăcuta lucrare de neoprit a naturii. Bizare şi anapoda sunt locul unde a apărut această adevărată pădure şi împrejurările în care a apărut. Nu, nu este o rezervaţie naturală prin cine ştie ce depărtare neatinsă de picior de om. Nu. Este centrul oraşului, buricul oraşului: pe Calea Victoriei, lângă redacţia noastră, lângă sediul Uniunii Scriitorilor din Casa Vernescu. În zona istorică, aşadar, unde se găsesc atâtea clădiri monumentale de însemnătate simbolică pentru noi. Pădurea stupefiantă s-a ivit aici, s-a întărit aici, unde n-are ce căuta, aici, în centrul „civilizaţiei” româneşti, pe Calea Victoriei, între palate şi edificii unde s-a făcut istorie! Dacă ne tulbură natura cu lucrarea ei uriaşă, ne şochează şi oamenii cu delăsarea lor, cu lentoarea lor, cu neputinţa lor. Insistăm: pădurea sălbatică n-a răsărit pe vreun câmp uitat de lume. Ci în centrul Bucureştiului, în groapa de fundaţie unde începuse nu ştim ce construcţie importantă, care, din motive litigioase, a fost abandonată. Abandonată, dar pentru câtă vreme? Sine die, încât să crească o pădure care să ne arate cât de mă- reaţă e natura şi cât de insignifianţi, nepăsători şi vinovaţi suntem noi? Chiar nu se poate tranşa litigiul, chiar nu putem să rezolvăm situaţia astfel încât centrul capitalei chiar să fie centru, iar nu un spaţiu fioros, unde să ne fie teamă că ne atacă animalele ieşite din pădurile absurde?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara