Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Precizare

Reprofilat în boxer, Nicolae Breban acordă un interviu tabloidului (distribuit gratuit în Bucureşti) RING, în care, pe lângă alte enormităţi, mă acuză că am luat milioane de la Soros şi că, mână în mână cu Lucian Boia, am împărţit Transilvania, vânzând-o străinilor. În delirurile lui, tot mai alarmante, Nicolae Breban nu mai are de mult nevoie de probe în sprijinul elucubraţiilor lui. Vorbeşte gura fără el, cum spune expresia neaoş românească. Boală curată, această limbariţă agresivă! Din păcate, fără tratament deocamdată în ţările civilizate, cu excepţia corecţiilor publice. Nicidecum rare sau insulare, cum scrie într-un articol recent Brânduşa Armanca, ci doar individuale. Brânduşa Armanca arată cu degetul spre USR şi Academia Română, care ar tăcea mâlc. Nici chiar aşa: cele două venerabile instituţii n-au a-i face lui Nicolae Breban onoarea de a-l urechia. Doar dacă între timp preşedintele Academiei strânge probe suficiente! Şi, deşi mai nou iubeşte ringul de box, Nicolae Breban nu merită nici măcar câţiva pumni de dispreţ. (N.M.)


Despre veleitarii literari

Am reţinut din RAMURI nr. 5, descrierea pe care Gabriel Coşoveanu o face unei categorii, veleitarii, din ce în ce mai mulţi şi mai agresivi în lumea literară: „Veleitarii n-au vârstă, nici ţarină ori zarişte. Îi uneşte doar lipsa talentului, dubios de buna părere despre ei înşişi şi, în anumite momente când li se pun la îndoială calităţile artistice, insolenţa. Precum rozătoarele, s-au înmulţit peste măsură în ultimul timp, ajungând să creadă că ei sunt măsura. (…) Veleitarul trăieşte în corpul său simbolic, de o flagrantă sănătate mistică, şi întrevede, peste tot, pericolul avarierii stării lui bune. Drept care ameninţă cu ce-i vine în minte în ordine coercitivă, ca în vremurile dreptăţii unice, emanate de Partid: minister, şefii şefilor, segmente ale justiţiei. Să le fie, cumva, ruşine, cu amestecul de speţă caragialescă, de patetisme şi rigidităţi, de un caraghioslâc impecabil? Exclus: termenul ruşine nu concordă cu retorica autoimpunerii.” Sigur, dacă, precum Gabriel Coşoveanu, arăţi cu degetul răul (totuna în cazul de faţă cu această molimă reprezentată de veleitarii literari) nu înseamnă că şi anulezi răul. Totuşi, e ceva: acel prim pas care trebuie făcut dacă dorim să nu ne lăsăm copleşiţi în această confruntare cu noii barbari.


„O crevasă între generaţii“

Tot în Ramuri, Adrian Popescu simte nevoia să părăsească starea de blândeţe îngăduitoare pe care i-o cunoaştem şi să coboare în arena conflictelor devastatoare dintre generaţiile literare. El le ţine tinerilor autori o adevărată lecţie de poezie: „Am rămas uimit de încăpăţânarea cu care mulţi tineri poeţi nu văd decât la propriii congeneri talentul şi iradierea unui lirism autentic, trecând senini peste toată lirica românească scrisă cu câteva (zeci de) decenii înaintea lor. Referinţele lor numai în cerc restrâns sunt previzibile şi dincolo de expresiile în engleză, dezinvolt folosite, şi elogiile reciproce acuză un provincialism dur şi simplist. Dacă traducem din poezia engleză, americană sau franceză, ori rusă, vom vedea că exact ce fac ei s-a mai făcut odată cu toate avangardele europene, istoricizate deja. S-a făcut cu acelaşi grund protestatar, cu aceleaşi procedee tehnic-ideatice, răsturnarea unor relaţii fireşti în una nefirească. Desigur, literatura este insolitare şi ecart, abatere, transgresiune a normelor gramaticale inclusiv, o ştim de la formaliştii ruşi, de la Hugo Friederich etc., dar dincolo de tehnică căutăm ceva profund, obscur, esenţial omenesc.” Mai departe, consideraţiile sale au un ton pe cât de categoric, pe atât de tăios: „Avem mai mult cititori de bloguri culturale sau pseudo-culturale, primind docili mesajele unor comentatori pestriţi ideatic, majoritatea cu pretenţii literare sau filozofice, religioase, etice, exagerate, şi mai puţini cititori de cărţi. Or, blogurile nu fac o literatură, ci o dezintegrează, dacă, fireşte, literatura ţării respective nu e destul de puternică. Când oricine poate să-şi dea cu părerea despre orice, nu avem democraţie, ci haos. Absenţa unei minime responsabilităţi a mesajelor trimise şi, respectiv, iresponsabilitatea delirantă încurajează amatorismul şi arbitrariul. Diletantismul şi autorlâcul au devenit violente. S-a creat o crevasă între generaţii, chiar între cei din promoţia douămiistă şi ultimii veniţi, aceştia din urmă, dar şi cei dinaintea lor, sunt nemulţumiţi că istoriile literare, dicţionarele sau sintezele critice încă nu-i includ. E normal să fie nemulţumiţi? Nu, pentru că nu s-au cristalizat într-o grupare estetică inconfundabilă.” Când un mare poet şi un om recunoscut pentru buna lui măsură în toate, pentru eleganţa şi discreţia sa, îşi iese din fire şi ajunge să se pronunţe cu atâta fermitate, cu exasperare şi cu mânie, cei vizaţi s-ar cuveni să-şi facă griji. Însă tare ne temem că nu vor lua în seamă spusele lui Adrian Popescu: pentru ei, cine nu le împărtăşeşte eronatele clasamente şi tristele convingeri este un „cadavru” literar, care trebuie de urgenţă să dispară, chiar şi fizic.


Cine le-a luat locul domnilor ?

Nu fără legătură cu categoriile şi situaţiile dinainte, în DILEMA VECHE (nr. 589), Andrei Pleşu scrie despre domni, „un tip uman pe cale de dispariţie”: „Se îmbrăcau cuviincios, cu bun-gust, dar fără ostentaţie, vorbeau îngrijit şi expresiv, erau atenţi la interlocutor, ştiau să asculte, erau bine crescuţi şi bine şcoliţi, aveau «l ’usage du monde», dar şi înţelegerea supra-lumescului, ştiau cel puţin două limbi străine, erau mari cititori, ştiau să se poarte şi în societate, şi la masă, şi la biserică, şi între prieteni. Prezenţa lor răspândea o atmosferă de amenitate, politeţea lor era firească şi plină de graţie, aveau haz, aveau naturaleţe, aveau o înnăscută distincţie.” Cine le-a luat locul acestor domni? Răspunde Andrei Pleşu: „Întâlnesc mai curând inşi zăvorâţi în propriile lor certitudini, autişti inabordabili, «doctrinari» agresivi, certăreţi impenitenţi, bombănitori previzibili, scandalagii, ţoape. Mi-am greşit generaţia… ” Îi înţelegem lui Andrei Pleşu dezamăgirea şi depresia care-l conduc la această mărturisire abruptă: „Dar fapt e că nu prea mai am cu cine sta de vorbă”.


Călătoria prin continentul gri

În revista ORIZONT (nr. 5) Daniel Vighi şi Viorel Marineasa îşi continuă călătoria (traumatizantă!) prin acel „continent gri”, „subteranele Securităţii timişorene”. Episodul de acum se petrece în anul 1966: un scriitor, R.T., el însuşi cadru militar, reclamă că în lipsa lui de acasă i-a fost percheziţionată locuinţa. La faţa locului se deplasează un căpitan de Securitate care, apoi, întocmeşte un amplu referat. Iată începutul: „În ziua de 5 ianuarie a.c., scriitorul R. T. din Timişoara a solicitat telefonic o întâlnire la domiciliul său pentru a reclama faptul că în absenţa lui de acasă a găsit locuinţa percheziţionată. După ce a fost convins că nu organele de stat i-au făcut percheziţie, ci probabil este vorba de un infractor, am profitat de ocazie şi am deschis discuţia despre preocupările lui literare, iar apoi despre unele probleme ale literaturii noastre contemporane. În legătură cu aceste probleme R.T. a afirmat următoarele…” Ce anume „a afirmat” cel tras de limbă de securist? În referat găsim un pomelnic de turnătorii. Şi când te gândeşti că, aşa cum spun toţi cei care au trăit în epocă, aceea era perioada bună/ suportabilă a comunismului românesc.


Criza Şcolii

În LUCEAFARUL DE DIMINEAŢA (nr. 5), Adrian Costache identifică „zece maladii ale Şcolii de azi”. Să reţinem câteva dintre ele. De pildă, sunt încălcate, „flagrant şi patologic”, două principii ale educaţiei şi pedagogiei clasice: accesibilitatea sarcinii şcolare şi respectarea particularităţilor de vârstă. Apoi, ar fi alte boli: conflictul dintre cultură şi învăţare, criza de autoritate, obsesia standardizării, criza calităţii limbajului de comunicare între profesor şi elev. Scriitorul şi profesorul Adrian Costache îşi susţine cu argumente şi observaţii convingătoare tabloul de maladii descoperite în sistemul şcolii româneşti de astăzi. Oricum, subiectul este sensibil, este important şi merită o dezbatere serioasă chiar şi în presa literară, căci şi literatura română este evident afectată de criza şcolii: primii şi cei mai valoroşi cititori, acolo, în şcoală, se câştigă sau se pierd, pentru totdeauna.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara