Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

Gazetărie românească

În DILEMA VECHE din 23-29 aprilie, Andrei Pleşu comentează, cu o ironie vecină cu sarcasmul, două articole de pe blogul „Adevărului” din 13 aprilie, semnate de Ramona Găină şi Oana Cernat, două doamne/domnişoare, nu ştim, articole în care e vorba, între alţii, despre Constantin Noica şi, respectiv, Mircea Eliade. Dacă n-ar fi de plâns, ar fi de râs. O bibliotecară de la Păltiniş îi descrie, cu candoare, celei dintâi o zi din viaţa lui Noica: „Servea (sic!) dimineaţa un pic de ceai”, se plimba, iar „după ora 2 începea din nou scrisul şi gândirea”. Autoarea articolului o transcrie în stil de galinacee pe bibliotecară. (Îmi vine să pun şi eu un sic! după ultimul cuvânt). Noica ar fi umblat îmbrăcat în „paltonul său ponosit de la închisoare, de la Jilava”. Ca şi cum, remarcă Pleşu, puşcăriaşii îşi aduceau paltoanele de acasă. Nici când bibliotecara, care nare cum fi foarte tânără, dat fiind că l-a cunoscut personal pe Noica, afirmă că acesta ar fi „lucrat la tot ce însemna opera lui Blaga”, doamna/domnişoara n-are nici o precizare de făcut. În ce fel să fi lucrat Noica la opera lui Blaga? Ştiţi cu ce fotografie îşi ilustrează articolul? Cu una în care Noica apare împreună cu Adrian Păunescu. Şcoala de la Păltiniş şi Cenaclul Flacăra! Curat oximoron! Cealaltă doamnă/domnişoară are dovada că Mircea Eliade „a început să ia contact cu divinitatea de la o vârstă fragedă”: „La doar 14 ani a scris articole de entomologie”. Se întreabă Pleşu: „Crede oare autoarea că entomologia e o ramură a teologiei?” Insectele şi divinitatea! Să continuăm? Credem că e destul şi, vorba lui Caragiale, peste destul…


Apocalipsa după Mihai Cimpoi

În FLACARA LUI ADRIAN PAUNESCU, acad. Mihai Cimpoi, abonatul de la Chişinău al sindrofiilor literare din toate judeţele României, consideră că a sosit momentul să arunce şi el o găleată de noroi spre U.S.R. şi preşedintele său. Într-un scurt text chinuit stilistic şi chiar gramatical („străluceşte” pluralul „yesmanelor”!), el aglomerează liniştit tot felul de minciuni, după principiul Minciuna repetată va deveni adevăr sau Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne. Astfel, M. C. vorbeşte despre „excluderea unor somităţi” din U.S.R., „printr-o metodă machiavelică”: Eugen Simion, Augustin Buzura şi D.R. Popescu. N-are nicio importanţă că nu e adevărat, totul e să se lanseze şi să se susţină prostia aceasta. Apoi se trece uşor la altă enormitate: „alegerea preşedintelui U.S.R. s-a făcut nestatutar fără a se organiza o adunare generală în care candidatura sa să fie supusă votului liber”. De fapt, adevărul e cu totul altul: în toamna anului 2013 preşedintele a fost ales, cu un procent categoric de 79%, prin votul membrilor U.S.R. convocaţi în Adunare Generală! După ce mistifici realitatea construind o asemenea imagine apocaliptică, e simplu să acuzi pe oricine de orice: preşedintele U.S.R. e vinovat, între altele, de „înaintare la premiul Nobel a unui scriitor care l-a înjurat pe Mihai Eminescu” şi chiar de înlocuirea (democratică, tot prin alegeri, acum câţiva ani!) a lui Mihai Cimpoi însuşi de la preşedinţia Uniunii Scriitorilor din Moldova („morbul bucureştean s-a implantat printr-o sincronizare care substituie relaţiile de colegialitate şi confraterne şi la Chişinău”). În viziunea lui M.C. răul generat de conducerea USR se propagă, cum altfel, la nivel „universal”: „Această manieră compromiţă toare se răsfrânge negativ asupra angajării noastre în dialogul european şi universal”. Intervenţia se încheie culminant cu un apel ca în şedinţele de partid de pe vremuri: „Aşteptăm repunerea în legalitate şi normalitate a activităţii Uniunii Scriitorilor din România”. Spunem încă o dată: totul ar fi comic, dacă nar fi jalnic.


Despre climate literare

În STEAUA nr. 3-4, Adrian Popescu scrie despre climate literare: „După 89, până nu demult, atmosfera culturală era respirabilă, deşi au fost luni de zile, prin 1995, când publicaţiile literare, din lipsă de fonduri de la stat, nu au apărut. Câteva luni, spre finele lui 2014, la Uniunea Scriitorilor nu s-au plătit salariile angajaţilor. Acum, în 2015, revărsarea unor nemulţumiri are toate semnele unei fracturări a culturii la nivel naţional. Dezbinarea copleşeşte, acum; atunci, în comunism, exista o solidaritate a scriitorimii, coagulată de revista România literară, de postul de radio Europa liberă, de Universităţi, de lunarele literare din provincie, de câţiva autori de autoritate morală. Acum, iată, am trăit 25 de ani literari în libertate, dar dezbinarea ţâşneşte pe toate canalele media. E obositor să auzi zilnic jigniri la adresa colegilor tăi, să nu mai ai speranţa că vei fi citit, cu ochiul limpede, sau ascultat cu încredere. Când poezia lui Nichita Stănescu a fost redusă, valoric, la filele unui buletin, am ştiut că vor urma şi alte demolări.” Cum se vede, comparaţia între viaţa literară de ieri şi cea de astăzi nu e în favoarea prezentului. Viaţa literară s-a degradat până la cote de neimaginat şi, dacă timpul va îngădui, ar merita să încercăm o analiză a acestei deteriorări absurde. Poate astfel vom înţelege ceea ce e de neînţeles.


O radiografie a breslei scriitoriceşti

În revista ORIZONT nr. 4, la rubrica Tur de orizont, există o notă care porneşte de la un editorial publicat în revista noastră şi ajunge la radiografierea breslei scriitoriceşti, în aceste momente de turbulenţă: „Fiind o breaslă profesională, ne-am fi aşteptat, în cazurile recente ale atacurilor imunde contra lui Gabriel Chifu, la o minimă solidaritate din partea celor care ştiu că imputările care i s-au adus sunt calomnioase. Putem înţelege că în Uniune sunt mulţi oameni fără talent. Dar nu putem înţelege şi accepta că sunt şi atât de mulţi scriitori fără demnitate. Tăcerea asurzitoare aşternută atunci când un grup de aventurieri puşi pe căpătuială administrativă au atacat la baionetă Uniunea Scriitorilor e unul dintre cele mai demoralizante semnale privind adâncimea şi extensia laşităţii ce domină în rândul scriitorilor. (…) Niciodată breasla scriitoricească n-a excelat prin curaj. Dar gradul de resentiment şi laşitate al momentului actual e absolut înspăimântător.” „„ Cronicar


Postac în devenire

Când unui postac i se refuză contribu- ţiile de către publicaţiile cu exigenţe redacţionale, el se refugiază pe un blog (dacă îl are) sau pe forumurile ziarelor cu audienţă. Înainte de a deveni un forumist pur, Claudiu Komartin se arată a fi într-o fază tranzitorie, insultând în dreapta şi-n stânga pe blogul său.
Printre preţioasele lui contribuţii se află şi o listă de „cadavre”, pe care Claudiu Komartin a pus autori şi editori, după o practică brevetată de „România Mare” în anii ‘90. De la Nicolae Manolescu la Alex. Ştefănescu, de la Nicolae Prelipceanu şi Gabriel Chifu la Varujan Vosganian, de la Mircea Mihăieş la Călin Vlasie, Gabriel Coşoveanu ori – cu voia dumneavoastră – Daniel Cristea-Enache, lista de cadavre a vitalistului Claudiu Komartin e la fel de întremătoare precum erau listele cu trădători de ţară făcute de patrioţii neamului.
Pe lângă alonja lui Claudiu Komartin – autor cu blog, dar fără studii –, reţine suplimentar atenţia plasarea lui Mircea Mihăieş pe această listă. Aflând că Mihăieş este un cadavru „cu funcţii”, ne întrebăm: oare nu cu echipa Horia- Roman Patapievici, Mircea Mihăieş, Tania Radu Institutul Cultural Român a promovat substanţial literatura română în alte spaţii culturale? Oare nu în acei ani rezidenţele, bursele, traducerile din scriitorii români, participările la Târgurile Internaţionale de Carte, într-un cuvânt, programele la care a muncit un „cadavru” ca Mihăieş au oferit literaturii române expunerea ei cea mai bună?
Propriul blog îi este suficient lui Claudiu Komartin şi el va compensa, în continuare, lipsa de gratitudine, de civilitate şi de logică a unui postac în devenire. (D.C.-E.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara