Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Ochiul magic de Cronicar

O campanie mincinoasă

Duminică dimineaţa, o televiziune de ştiri, Digi24 HD, pe care o consideram obiectivă şi profesionistă, a rostogolit cu obstinaţie, din oră în oră, în buletinele de ştiri, un scurt reportaj despre taxa de timbru cultural, în care minciunile străluceau ca perlele la gâtul unei femei. Iată aici trei dintre ele: 1) Guvernul, parlamentul se pregătesc să introducă „o taxă pe citit”. Fals. Corect este: taxa de timbru este legiferată şi se aplică încă din anul 1994. 2) Această taxă urmează s-o plătească editorii. Fals. Corect este: taxa de timbru au plătit-o cititorii, totdeauna, din 1994 şi până astăzi. Doar că editorii, care au încasat sumele respective, nu le-au virat celor în drept decât în procent de circa 15%, restul l-au oprit ei, ilegal. 3) Această „taxă pe citit” ar urma să mărească preţul cărţii cu 10%! Fals. Corect este: această taxă de timbru constituie 2% din preţul cărţii şi, percepându-se încă din anul 1994, nu are cum să producă acum o scumpire a cărţii, aşa cum catastrofic se anunţă. Ce ar fi de zis? În primul rând ar trebui să se ştie că producătorii de carte deja se bucură de o protecţie a statului: TVA pentru cărţi este redusă, 9%, nu 24%, ca la celelalte mărfuri, iar procentul pe care-l percep librarii este de aproximativ 50% din preţul de vânzare al unei cărţi. Şi apoi, încă o întrebare retorică: minciunile repetate exasperant şi cu convingere, ca în cazul de faţă, ajung să fie adevăr? Se pare că da. Aşa cum demonstrează această campanie ruşinoasă împotriva timbrului cultural.


USR – „bătrână“ şi importantă

În revista APOSTROF nr. 3, editorialul Lupta pentru Uniune, semnat de Marta Petreu, ia în discuţie actualele atacuri la care este supusă Uniunea Scriitorilor. Reţinem câteva dintre observaţiile sale lucide. De pildă, la întrebarea dacă are nevoie Uniunea de o reformă, Marta Petreu răspunde afirmativ, însă identifică reforma cu necesitatea ca USR să aibă la dispoziţie acele sume de bani care să-i permită o funcţionare eficientă, normală: „De pildă, cred că administrativ şi ţinând cont de volumul problemelor pe care le are, (USR, nota noastră) ar avea nevoie de câteva zeci de angajaţi, iar nu de o mână de oameni, cum are acum; asta ar face-o să funcţioneze mai prompt, mai bine, mai cuprinzător. Dar pentru asta ar avea nevoie urgentă de bani, şi cu cât banii vor fi mai mulţi, cu atât va fi mai bine… şi aici intervine cealaltă problemă litigioasă, a timbrului literar.” Cât despre cererile de schimbare a statutului, şi la acest capitol redactorul-şef al revistei Apostrof pune un accent corect: „Acesta (statutul USR, n.n.) a fost nu de multă vreme modificat. Sigur, poate fi modificat în continuare, încât să se apropie de unul ideal, dar asta se poate întâmpla numai pornind din interiorul Uniunii, la propunerea membrilor Uniunii, nu din afara ei.(sublinierea noastră)” În fine, să reţinem şi concluzia Martei Petreu: „Îmi fac însă iluzia că, în ciuda adversarilor tot mai numeroşi şi tot mai la vedere pe care îi are, Uniunea o să reziste ea cumva, aşa „bătrână” – adică având tradiţie – şi importantă cum este.”


Luări de poziţie

De altfel, în acest război în care este târâtă Uniunea Scriitorilor, se înmulţesc luările de poziţie din partea unor scriitori care contează. În RAMURI (nr. 3), am descoperit două asemenea intervenţii. Gabriel Coşoveanu, redactorul-şef al revistei, semnează editorialul intitulat Refuzatul şi refulatul. Joc de oglinzi, în care descrie tipologia celor ce pricinuiesc „tulburări inutile”: „Acum o uniune de creatori nu e bună în sensul că e socotită revolută şi cu lideri discreţionari, dar ar deveni brusc bună prin instalarea la cârmă a refulaţilor. Prin istoria recentă au mai fost cazuri cu răsturnări pentru cei obidiţi: revoluţia bolşevică nu e aşa departe în timp.(…) Şi astfel refuzatul şi refulatul vor merge de mână pe străduţele neluminate ale crezurilor revanşarde, găsindu-şi, fără probleme, emuli de toate vârstele, al căror suflet, de esenţă bovarică, le arată, total necreştineşte, că, pentru a se impune ei, ceilalţi, mai ales decidenţii de azi, trebuie să dispară. Dacă nu pot face asta fizic, «nedreptăţiţii» găsesc pârghii să discrediteze, să calomnieze, să îşi indice, cu alte cuvinte, extracţia. Călinescu ar fi spus «reaua naştere». ” Iar Adrian Popescu vorbeşte despre o altă chestiune de maximă însemnătate, finanţarea revistelor USR: „Dacă unele publicaţii au norocul unui sprijin financiar oferit de primării sau de consiliile judeţene, altele, câteva, nu multe, dar valoroase, nu au această şansă. Legea privind subvenţionarea revistelor de cultură reprezentative…, lege pe care o doream cu toţii şi pentru care s-au depus eforturi extraordinare, din partea conducerii Uniunii Scriitorilor, prin Nicolae Manolescu şi Gabriel Chifu, sprijiniţi de trei parlamentari, Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian şi Gigel Ştirbu, ar fi rezolvat precaritatea financiară a presei literare. Norocul nostru a fost doar pe jumătate. Legea a trecut prin Parlament, a fost aprobată, dar nu a mai fost promulgată de Traian Băsescu în ultimele zile ale mandatului său. Cauza? Contestarea legii ca discriminatorie de către revista Contemporanul. Ideea europeană. Acestei reviste nemulţumite i s-au alăturat alte publicaţii, fie total nemotivat, ca Secolul XXI, fie văzute involuntar asociate contestaţiei, ca revistele Familia sau Poesis, care sunt în grija Consiliilor Judeţene.” Dacă asemenea semne de solidarizare ale scriitorilor de valoare se vor înmulţi, USR va avea şanse sporite să reziste în faţa adversarilor care nu se dau în lături de la nimic atunci când e vorba să distrugă.


Jurnalul, pagină de istorie

Tot în Ramuri nr. 3, vedem cum înregistrarea într-un jurnal a faptelor şi întâmplărilor, a sentimentelor şi stărilor de zi cu zi, din care se compun vieţile noastre, se poate transforma uneori în document valoros privind istoria mare (fie ea şi literară). Iată ce notează Gabriel Dimisianu în dreptul zilei de 2 aprilie 2013: „N-am notat aici cam demult nimic, dată fiind reaua mea stare fizică din iarnă. M-am mai refăcut totuşi. Altele: întâmplări triste la U.S., cu pierderea sediului din Calea Victoriei. Acum trei zile, ultima întâlnire din Sala Oglinzilor, de adio. Funcţionarii actuali ai Uniunii s-au şi mutat la Casa Vernescu, dar acum erau toţi dincoace, la reuniunea de despărţire. Mai venise un grup de elevi, îi adusese cineva, nu ştiu cine, probabil ca să fie plină sala. Nu era nevoie. Era arhiplină. Au vorbit: Nichi, desigur, Ianoşi, Dan Cristea, eu, Dan Hăulică, Blandiana, Antoaneta Ralian, Ion Horea. Cred că asta a fost ordinea. Mai erau acolo dintre cei vechi, Bălăiţă, D.R.P., T.G.M., Şora, dar ei n-au vorbit. Au citit poezii: Adrian Popescu (emoţionanta „La Doamna Candrea”), Prelipceanu, Gabriel Chifu, Stoiciu şi încă alţii. Apoi, în sala de jos, mica trataţie. Toţi trişti. Singurul optimist: Dan Hăulică. Spunea: – Ne vom întoarce, o să vedeţi!. Nu cred să fi convins pe cineva.”


Obsesia imaginii

Am primit revista SINTEZA (nr. 14, martie 2015). Este o foarte consistentă şi elegantă publicaţie, subintitulată revistă de cultură şi gândire strategică, pe care, sub egida Asociaţiei Române pentru Evaluare şi Strategie, o scoate la Cluj- Napoca o echipă redacţională condusă de Vasile Dâncu. Numărul acesta propune, sub genericul Zoom – Profilul imagologic al României, între mit şi vulnerabilităţi reale, o serie de analize foarte interesante bazate pe cercetări sociologice serioase. De pildă, la întrebarea Care este primul lucru care vă vine în minte când vă gândiţi la România?, cei mai mulţi repondenţi afirmă: Corupţie/ Furt/ Hoţie. Ceea ce, desigur, nu e deloc convenabil pentru noi, ca popor. Despre obsesia imaginii ţării noastre şi felul cum se construieşte ea am citit opinii remarcabile, exprimate, între alţii, de Horia-Roman Patapievici („Nu cred în teoria «brandului de ţară» construit propagandistic. Brandul de ţară nu se face, îl descoperi că există, după ce s-a făcut. Cine îl face? Istoria, conjuncturile, întâmplarea.”) şi de Vasile Dâncu însuşi („Apare astfel o imagine de ţară necivilizată, unde delincvenţii sau câinii nu pot fi ţinuţi sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenţii de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizaţia este alta. Rămâne bătălia de modernizare şi civilizaţie, o bătălie cu noi înşine.”)


Din sumar

Consistent este în ARCA (nr. 1-2-3) capitolul dedicat receptării critice a noilor apariţii editoriale. Astfel, la Cronica literară scriu Gheorghe Mocuţa, Vasile Dan, Lia Faur, Romulus Bucur, Petru M. Haş despre cărţi avându-i autori pe Nicolae Manolescu, Aurel Pantea, Al. Cistelecan, Ruxandra Cesereanu, Ana Pop Sîrbu. În plus, există un grupaj de Lecturi paralele, unde semnează recenzii Radu Ciobanu, Ioan Matiuţ, Gheorghe Mocuţa, Felix Nicolau, Lavinia I. Olariu, Andrei Mocuţa, Ioan Tulea, Petru M. Haş, Horia Ungureanu, Lucia Cuciureanu, Octavian Mihalcea, Constantin Butuloi, Petre Don, Geo Galetaru, Dana Nicoleta Popescu. În fine, tot apariţiilor recente le este consacrată rubrica numită Contact, unde nu mai puţin de 13 volume noi sunt consemnate în scurte prezentări fără semnătură, dar notate cu stele (de la una, la cinci stele); notarea este în genere generoasă, cele mai multe dintre titlurile discutate primind patru stele.


„Păscut de gânduri“

În DILEMA VECHE (nr. 580), Andrei Pleşu scrie despre „intelectual”, întrebânduse cum s-ar putea defini. Ca să afle ce este intelectualul, eseistul începe prin „a evacua” câteva clişee şi etichete. Merită să le enumerăm aici: A. Intelectualul e cineva care, cum se spune acum, „citeşte cărţi”. B. Intelectualul e cineva care ştie multe. C. Intelectualul – o spune şi numele, nu-i aşa? - e cel care lucrează cu intelectul. D. Unii definesc „intelectualitatea” ca fiind necesarmente „angajată”: implicată în viaţa cetăţii, critică anti-establishment, în perpetuă răfuială cu Puterea. Abia după ce ia distanţă faţă de ceea ce înseamnă falsa intelectualitate, Andrei Pleşu riscă o definiţie. Ni se pare de reţinut: „Intelectualul nu e nici o meserie, nici un titlu de nobleţe, nici un conglomerat de cărţi (vezi Arcimboldo), nici un îngeraş roz, plutind pe deasupra lumii cu un surâs diafan pe buze. E un biet om căzut pe gânduri. Păscut de gânduri. Confiscat de întrebarea insolubilă cu privire la sensul lucrurilor.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara