Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Noica, Ianoşi şi liberul arbitru



Am răsfoit primele două numere (pe martie şi aprilie) ale revistei lui Bogdan Lefter, Altitudini. Admirabilă grafic, cu multe lucruri de citit, cu colaboratori de toată mâna (de la Victor Rebengiuc la Valentin Protopopescu), revista arată bine în peisajul publicisticii noastre culturale. Promitem s-o citim, fie că ni se va trimite la redacţie, fie că o vom cumpăra la chioşc.

Cel mai interesant lucru este, în nr. 2, Dosarul intitulat Păcatele tinereţilor. E vorba de tinereţile legionare sau comuniste ale lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Nina Cassian, Ion Ianoşi. Nu e locul să intrăm în detalii. Citiţi şi veţi vedea că merită. Remarcăm doar, în articolul lui Adrian Niţă, cazul Noica şi cazul Ianoşi, un tratament inegal al păcatelor cu pricina. Dacă în cazul Noica, după părerea autorului, legionarismul nu poate fi justificat, deşi nu are nici o consecinţă asupra operei, în cazul Ianoşi, comunismul nu poate fi judecat, căci "trebuie să ţinem cont de libertatea de opţiune, de liberul arbitru". Cât despre efectul ideologiei din laptele careia Ion Ianoşi a supt la Universitatea Jdanov din... Sankt Petersburg (pardon, domnule Niţă, e vorba de Leningrad), nici o vorbă. în sfârşit se observă că Noica n-a suflat nici un cuvinţel despre Legiune mai târziu. Era şi greu, din domiciliul obligatoriu de la Câmpulung Muscel, în plin regim comunist. Ianoşi, el, nu şi-ar fi "ascuns sub covor" păcatele tinereţilor, care, mă rog, nu prea sînt păcate şi nici ale tinereţilor, de vreme ce posesorul lor şi le-a reafirmat onest şi după 1989. Cu asta suntem de acord: Ianoşi a rămas marxist. E grav? Nu e grav? Nu îndrăznim a spune decât că ne miră dubla unitate de măsură pentru păcate ideologice atât de asemănătoare.



Şcoala în dilemă



Dosarul tematic din numărul 118, 28 aprilie - 4 mai, al DILEMEI VECHI, se-ntreabă, fără semnul respectiv, "ce este şi ce-ar trebui să fie învăţămîntul românesc". E o discuţie de strategie, care face apel la long term thinking, numai de-am renunţa la incipitul (vai, fără continuare...) "să nu mai...". Adică să se schimbe. Elevii zic că profesorii, profesorii zic că elevii, părinţii zic că şcoala. Şi, cităm din articolul lui Dragoş Bucurenci (fără legătură, dar de citit...) de pe contrapagină, "cred sincer că din această dilemă nu mai puteţi ieşi." Ba parcă da, cu proiecte ca acela propus de Marian Stas în paginile Dilemei (de exemplu: "anularea, din vara lui 2007, a examenului de bacalaureat, aşa cum se desfăşoară el în forma actuală; înlocuirea acestuia cu o examinare modernă, contracost, la dispoziţia absolvenţilor de liceu care doresc să urmeze studii superioare), sprijinite pe analize ŕ la Ciprian Ciucu, şi cu "voci" de profesori şi elevi. Bunăoară, profesorul, Cătălin Avramescu (specializat, de-o vreme, în judecăţi despre sistemul de învăţămînt), întreabă - articolul se cheamă Bani pentru note şi, honni soit qui mal y pense, cere introducerea stimulentelor pentru elevii buni - "ce stimulente raţionale are un copil sau un tînăr să depună un efort, să exceleze la ceva care nu pare să îi fie imediat folositor?" În acelaşi dosar, elevii răspund: "Fiecare profesor are pretenţia ca la ora dumnealui să ştii foarte bine (nu mă refer aici la materiile de profil), chiar dacă pe tine nu te interesează atît de mult sau pur şi simplu nu ai înclinaţie spre aşa ceva..." Şi ce-ar fi să facă, bieţii oameni? Să accepte că sînt neinteresanţi şi... inutili?! (Am fi preferat, de altfel, ca titlu pentru dialogul, foarte bine făcut, cu Cristi Puiu, în loc de citatul "urăsc şcoala şi instituţiile", un altul, luat din acelaşi: "şcoala o poţi păcăli, dar îţi furi singur căciula.")

Tot din Dilema, un 3,14 (involuntar) retro: "Cu ocazia curăţeniei de Paşte, am avut ocazia să testez comportamentul presei culturale româneşti la spălatul geamurilor. Cu mîndrie vă anunţ că Dilema veche curăţă cel mai bine! Şi Suplimentul de cultură, şi Observatorul cultural, şi România literară îţi înnegresc mîinile cu tuş..." Regretăm să vă dezamăgim, dar credem că, în vremea regelui Ajax (cu alcool), singura activitate gospodărească în care presa culturală, ca prelată pentru parchet şi mobilă, îşi mai găseşte întrebuinţare a rămas, totuşi, zugrăvitul...



Evanghelia după Iuda



Sprijinită mediatic şi anunţată din timp ca un document răscolitor despre adevărata viaţă a lui Iisus Hristos, Evanghelia după Iuda sfîrşeşte prin a dezamăgi. E cazul tipic al unei scrieri în privinţa căreia orizontul de aşteptare creat în jurul ei depăşeşte cu mult consistenţa textului propriu-zis. Alături de celelalte evanghelii apocrife, Evanghelia după Iuda rămîne însă un document ce merită să fie citit, fie şi numai pentru amănuntele inedite legate de portretul lui Iisus Hristos. Recomandăm cititorilor articolul lui Sever Voinescu din Dilema veche (numărul din 28 aprilie-4 mai 2006), din care cităm un scurt pasaj: "Pentru avizaţi, însă, Evanghelia după Iuda nu aduce nimic nou. Ideile gnostice din Egiptul timpuriu creştinat sînt, în mare, cunoscute. Se ştie despre sectele creştine care întreţineau cultul lui Cain, cultul lui Iuda, cultul Evei etc. Ceea ce ne spune Irineu despre secta de la care emană Evanghelia după Iuda este, vedem acum, riguros exact. Deci, ideile Evangheliei circulă de multe secole. Ba au avut chiar mica lor glorie, spun istoricii religiilor. Însă, dincolo de manevra comercială a respectabilei fundaţii/reviste/televiziuni şNational Geographicţ, Paştele este un prilej să medităm la povestea lui Iuda Iscariotul, una din cele mai misterioase poveşti ale Noului Testament."

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara