Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ochiul Magic de Cronicar

Mitomanie

în DACIA LITERAR| nr. 68, Bogdan Ulmu îl comemorează pe Mircea Grigorescu, spunînd încă din titlu un neadevăr: Un mare gazetar, aproape uitat. Că Mircea Grigorescu nu e aproape uitat o dovedesc evocările celor care au lucrat cu el, apărute în presa şi memorialistica de după 1989. Titlul ca titlul, dar restul dovedeşte că Bogdan Ulmu fie n-are ţinere de minte, fie scontează că ne-am ramolit noi. îşi aduce vag aminte cum a sfîrşit jurnalistul (scrie că "s-a prăbuşit peste un teanc de ziare", deşi ultimii săi colegi au evocat repetat împrejurările morţii subite, pe cînd cumpăra mere de la o tarabă din Piaţa Amzei, iar pînă la venirea ambulanţei, cadavrul i-a fost acoperit cu ziare), în schimb îşi aminteşte, redînd şi dialogul cu Mircea Grigorescu, un fapt care n-avea cum să se întîmple. Bogdan Ulmu - care a colaborat la România literară sporadic, în paginile de cronici teatrale girate de Valentin Silvestru - povesteşte că în vara 1972, pe cînd era încă student, Mircea Grigorescu i-ar fi oferit o sumă apreciabilă şi i-ar fi spus "te-ncumeţi să scoatem în trei - eu, dumneata şi Catană (tehnoredactorul de atunci al României literare) revista pe timpul verii? Toată redacţia e în concediu! ş...ţ Am acceptat. Am scos revista, circa trei luni, (s.n.) doar în trei. Cînd s-a terminat acest tur de forţă, mogulul presei naţionale mi-a spus: ŤEşti un mare gazetar, domnule, păcat că nu te iei în serios!ť". Mai sîntem încă în redacţie patru personae din echipa de atunci care ştim bine că George Ivaşcu n-ar fi lăsat revista pe mîna unui student fără experienţă, în primul rînd fiindcă el o făcea împreună cu Mircea Grigorescu, Nicolae Manolescu, G. Dimisianu, cu materiale scrise de redactori şi colaboratori permanenţi. Chiar şi atunci cînd se odihnea (nu mai mult de zece zile), coordona prin telefon şi corespondenţă numerele. Apoi fiindcă niciodată nu pleca toată redacţia în concediu: programările se făceau în aşa fel încît sectoarele revistei să fie permanent acoperite. E o regulă pe care o respectăm şi azi. Memorialistul improvizat bate câmpii fără graţie.

Dan Goanţă

Din complicata noastră viaţă culturală a făcut parte, pînă de curînd, Dan Goanţă. }inea, la Dilema veche, o rubrică, pe care Cronicarul, care l-a cunoscut pe autor, a semnalat-o de vreo două ori, pentru concizia, umorul şi farmecul ei. Se numea Medalia de abur, şi nu Medalia de aur, cum a apărut în Evenimentul zilei odată cu ştirea morţii lui. Cine l-a cunoscut pe Dan ştie că un asemenea titlu de rubrică, unul cu "de aur", nu i se potrivea nicicum. Moartea lui Dan Goanţă, deşi semnalată, a trecut destul de discret, fără prea multe evocări, poate pentru că autorul venise din afara breslei (era inginer) sau pentru că el însuşi evita să iasă în prim-plan, deşi ar fi meritat să o facă. Tocmai de aceea Cronicarul s-a simţit consolat citind pagina pe care Mircea Cărtărescu i-o dedică în Jurnalul Na}ional din 10 octombrie: Dănuţ. Un omagiu. Ea are un preambul trist şi, din păcate, actual în lumea literară, despre pierderea prietenilor: "Crezusem întotdeauna că maturizarea, "toamna vieţii', cînd ai trecut de jumătatea de veac pe pămînt, este epoca în care culegi roadele strădaniei tale de decenii. Poate că este aşa, dar în acest caz roadele sînt îngrozitor de amare. Azi cred că în toamna vieţii te desfrunzeşti de prieteni şi rămîi singur şi gol, cu nuielele tale întinse patetic spre cer. De pierderea unora te învinovăţeşti tu, de a altora îi învinovăţeşti pe ei, dar pînă la urmă îţi dai seama că asta nu e deloc important. E viaţa pur şi simplu, în care trăim, parcă, doar ca să facem şi să ni se facă rău". Dan, născut în 1955, a fost o părticică din adolescenţa lui Mircea Cărtărescu de-acum clasicizată, prin literatură: "Stăteam ore-n şir la el acasă trăgînd muzică pe magnetofoane primitive, ascultîndu-l cum povesteşte, cu umorul lui englezesc ce-avea să devină proverbial, tot soiul de lucruri haioase, discutam despre literatura americană, pentru care avea o mare pasiune... ş...ţ Nu e intenţia mea să fac aici un ferpar, dar vreau să-i spun cititorului care nu l-a cunoscut că Dan a fost un excepţional ziarist la BBC şi aiurea, un intelectual de rasă, autor al unor articole în Dilema care-ar merita strînse în volum, dar mai ales un umorist de primă mînă, care lumina pur şi simplu, prin hazul lui natural toate locurile prin care trecea". Iar moartea celor care ne-au făcut să rîdem este una dintre cele mai întristătoare. Un rîs mai puţin în lume. Rîsul lui Dan Goanţă.

Eliade şi Drieu la Rochelle

În numărul pe octombrie al Ideilor în dialog, Ion Vianu reproduce o scrisoare pe care Constantin Noica o scrisese lui Tudor Vianu de la Cîmpulung în 28 septembrie 1953. Scrisoarea este importantă nu numai ca document istoric, dar şi ca mărturie umană privind relaţia dintre cei doi intelectuali români. Este acolo, în rîndurile epistolei, dovada unei comunicări umane între doi filozofi cu concepţii şi atitudini politice diferite. Iar comentariul lui Ion Vianu este la înălţimea scrisorii: "Trebuie totuşi să facem exerciţiul mintal de a acorda filozofului beneficiul de inventar al unei total bune-credinţe. Trebuie de asemeni, să-i acordăm dreptul de a se contrazice, cînd constată dezastrul, dar continuă să spere. Fiindcă toţi ne-am contrazis, într-o zi sau alta. Numai aşa, acordînd lui Noica acest credit în alb, are un rost să ne punem întrebarea ultimă, fără de care aceste rînduri nici nu ar merita să existe: a avut Noica dreptate?" Cu acelaşi stil spumos şi rafinat cu care ne-a obişnuit, Dan C. Mihăilescu face o lectură în paralel a Jurnalului portughez al lui Eliade şi al Jurnalului interbelic al lui Drieu la Rochelle. "M-am gîndit la ele în cuprinsul egofiliei generaţiei 27 fiindcă, în ce mă priveşte, nu fibrele politice, informaţiile social-biografice sau aportul net al factologiei m-au interesat, cît spectacolul uman al acestor două energii turbionare pentru care creativitatea şi sexualitatea se identifică deopotrivă voinţei de putere şi conştiinţei eşecului: politic şi naţional la Eliade (care scrie în plină forţă fizică şi intelectuală), naţional, european şi erotic la Drieu (care-şi dezlănţuie fluidul notaţiilor cînd se află în pragul impotenţei şi al dezarticulării fiinţei)." Iar articolele care merită să fie pomenite din acest număr al ID-ului sînt multe şi consistente, de aceea cel mai bine este că fiecare cititor să le străbată cu proprii ochi.

Cu nuca-n baltă

TRIBUNA se prezintă ca o revistă substanţială, la modul ardelenesc, cu colaboratori de prima mână, din diverse generaţii (Ion Pop, Petru Poantă, Radu }uculescu, Letiţia Ilea, Claudiu Groza) şi cu destule articole incitante. O pată nefericită de culoare o reprezintă însă, în ansamblul publicaţiei de la Cluj, "contribuţiile" lui Laszlo Alexandru, fostă tânără speranţă a foiletonisticii critice, actualmente un spirit înăcrit şi egolatru (a se vedea site-ul lui de pe internet, unde postează orice vorbuliţă spusă despre el, laolaltă cu cópii de pe diplomele de bacalaureat, licenţă ş.a.m.d.). în numărul 96 al revistei (1-15 septembrie), autorul articolului Muzeul figurilor de ceară descoperă că săptămânalul bucureştean CULTURA "adăposteşte o amplă varietate de actori ai trecutului comunist care se stinge la limita orizontului (C. Stănescu, Octavian Paler, Mircea Iorgulescu etc.)". C. Stănescu e "pus la colţ", într-un limbaj de o respingătoare violenţă, pentru a-i fi găsit, totuşi, unele merite cărturarului Edgar Papu (lichidat de L. A. într-o altă "contribuţie"), iar în legătură cu Octavian Paler sunt puse următoarele întrebări, voite, probabil, spirituale: "ce se ascunde oare în spatele măştii de bătrânel dezorientat şi depeizat într-un secol pe care nu-l înţelege? Care e oare identitatea ventrilocă a lui Octavian Paler?" Nu ştim ce se ascunde în spatele măştii lui Octavian Paler, dacă se ascunde ceva; ştim însă cu siguranţă ce se vede pe figura tânărului procuror de la Cluj: nici un rid reflexiv, nici un cearcăn meditativ, doar siguranţa de sine a mediocrităţii resentimentare, care dă încă o dată - vorba autorului - "cu nuca-n baltă". Câteva pagini mai încolo, Adrian Costache semnează un doct studiu cu titlul Despre prostie în înţeles criticist. Dacă există. Mai încape îndoiala .