Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Ochiul Magic de Cronicar

Femei, fotbal şi atât



Una din cele mai subtile apariţii feminine, aflate la propriu în marginea literaturii, o regăsim în fragmentele memorialistice ale lui Gheorghe Grigurcu referitoare la înmormântarea lui Camil Petrescu. (Publicate în TRIBUNA, nr.95, anul V, 16-31 august 2006). Intrată pe neaşteptate în sala de şedinţe a Academiei, unde era depus sicriul scriitorului, misterioasa doamnă pare mai curând o prezenţă posibilă decât una credibilă: "Am văzut-o şi pe celebra necunoscută, acoperită de voaluri negre, care a apărut la rampă doar o clipă spre a depune pe pieptul decedatului un buchet de flori. A fost, de bună seamă, ofranda, de speţă categorială, a femeilor, pentru marele lor adorator, pentru cel ce, în cinstea graţiei lor şi-a sublimat pasionala atracţie în analitice poeme. Se cuvenea a rămâne anonimă, impersonală, precum o fiinţă ce oficiază un act sacerdotal." Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, departe de explicaţii pragmatice şi de identificări precise, merită să închidem ochii şi să ne îndrăgostim brusc de acea doamnă de la 1957.

Dedicat fotbalului, numărul din iulie 2006 al revistei TOMIS, e un foarte eficace generator de mici autoficţiuni. Povestioare hazoase sau uşor grandomane, egolatre, în care aproape toţi cei chestionaţi îşi descoperă nemaipomenite veleităţi sportive. Cariere întrerupte ori refuzate, goluri spectaculoase, fanatisme fără vârstă ş.a.m.d. se repartizează uniform în rândurile semnate de Liviu Ioan Stoiciu, Ştefan Caraman, Octavian Soviany, Nicolae }one, Nicolae Iliescu, Robert Şerban, Mihai Vakulovski, Şerban Foarţă, Marius Ianuş. Ultimul dintre ei e şi cel mai întreprinzător. Propunerea sa managerială, adresată lui Zinedine Zidane are toate atributele firescului: "Aştept campionatul de fotbal ca pe o boală/pentru că mă gândesc la tine şi la ce-ai fost tu/.../pasele tale din vârful bocancului/desenează lumi necunoscute în aer./Sper să câştigi încă o dată titlul/şi să joci din toamnă la Rapid Bucureşti."



Poveste scurtă



Cronicarul a găsit, rătăcit printr-un teanc de reviste, fişe, notiţe fel de fel, cărţi mai vechi sau mai noi ce-şi aşteaptă rîndul în bibliotecă, un număr mai vechi din Euphorion. Mai exact, cel din martie-aprilie 2006. A luat în mînă revista şi, privindu-i coperta, a priceput pe loc de ce a păstrat-o. Numărul este un popas în lumea lui Mircea Ivănescu. Poetul, traducătorul, eseistul, artistul, omul, personajul. Un popas prilejuit de împlinirea celor şaptezeci şi cinci de ani. Tot numărul este consistent, sînt analize extrem de interesante, făcute de tineri, studii pe textele poetice. Sînt perspective asupra universului unui creator atît de important, vizibil prin operă, greu, ponderal, marcant pentru istoria noastră literară, pentru vigoarea şi autenticitatea cuvîntului, a verbului şi a rezonanţelor sale şi, totuşi, retras departe de agitaţia cotidianului, a patetismelor şi emfaticelor manifestaţiuni ale semenilor noştri, scriitori sau nu. Misterul există şi în tonul confesiv sau nu al poeziilor sale, în felul cum vorbeşte sau refuză să vorbească despre fiinţa sa, despre autobiografia sa.

,Dar n-aveţi, din cînd în cînd, măcar, îndoieli că timpul pe care-l pierdeţi interpretînd producţiile mele poate fi mult mai bine folosit?" întreba, drăgălaş, Mircea Ivănescu într-un interviu. Răspunsul vine de la sine: NU!. Citind şi acest "Euphorion", dorul de Mircea Ivănescu se aprinde. Textele semnate de Virgil Nemoianu, Gheorghe Grigurcu, Al.Cistelecan, Alexandru Uiuiu, Ştefan Stoenescu, Andrei Terian şi alţii îl reintroduc pe cititor în ipostazele poetice ale protagonistului acestui număr din revista sibiană. Iarăşi, tulburătoare, este vocea lui Matei Călinescu şi raportul pe care se situează aceşti doi mari prieteni, unul faţă de celălalt. Fragmentul selecţionat şi publicat din prefaţa pe care Matei Călinescu a semnat-o la volumul versuri poeme poesii altele aceleaşi vechi nouă apărut la Polirom, în 2003, este o alegere justă şi întemeiată. Comentariul în jurul poemului autobiografic poveste scurtă ne introduce în dimensiunea profundă a unui tip de limbaj, în raportul lui Mircea Ivănescu cu amintirea, cu sinele, cu eu-l poetic. "Emoţia din acest poem strict autobiografic e perfect obiectivată, înstrăinată pentru a deveni mai profund subiectivă, copleşitoare prin seninătatea ei, prin transparenţa ei, în care se topeşte taina. Lipseşte aici, în mod clar, şi (auto)ironia " atît de specifică lirismului ivănescian. Cînd poetul o regăseşte, mai evidentă sau mai ascunsă, vocea lui devine dublă: e a lui şi a altcuiva, adeseori poate a fratelui său mort, resuscitat prin magia vorbirii poetice. Însăşi singurătatea lui, în ironie, e dublă. Iată unul - doar unul - din secretele dedublării care joacă un rol atît de important în poezia lui Mircea Ivănescu", scrie, analizînd subtil şi emoţionant, Matei Călinescu.

Ipostaze şi tonuri ivănesciene, culese din diferite interviuri publicate la timpul lor în "Euphorion", pe care le puteţi găsi într-un colaj şi în numărul despre care vorbim.

,Eu am fost bolnav într-o anumită perioadă din adolescenţă, destul de serios, de asta mă şi retrag acum din ce în ce mai frecvent pe patul de suferinţă. Nevoit să-mi petrec aproape doi ani în pat, mi-am întrerupt studiile liceale şi, stînd aşa, tatăl meu, care nu era obişnuit să-mi menajeze lenea, a încercat să mă înveţe englezeşte."

,Să citiţi nişte lucruri pe care eu nu le-am citit niciodată, după cum se vede din cultura scrisului meu, adică, critică aplicată, istorie literară, cărţi bune, nu fleacuri cu care mi-am pierdut eu timpul, care să vă ajute, dacă nu la o disciplină intelectuală, cel puţin la întreţinerea acestui exerciţiu."

,Da, eu sînt obişnuit cu acea formă a ipocriziei care are aspectul adevărului. Atunci nu mă sfiesc să spun multe adevăruri despre mine în speranţa că majoritatea sau cel puţin o parte dintre cei care le ascultă nu le vor lua în serios şi vor crede că este vorba doar de o meşteşugită modestie, ceea ce-i fals, pentru că eu nu am fost modest niciodată. Eu, dimpotrivă, pretind că sînt unul dintre cei mai mari poeţi care au existat vreodată..."



Dosariada



Cronicarul n-a comentat confesiunea lui Sorin Antohi, atunci cînd a apărut în Cotidianul şi în 22. I s-a părut o mărturisire cam tîrzie (,acum, că i-au luat foc pantalonii", spunea cineva), dar, nu-i aşa, mai bine mai tîrziu decît niciodată (,numai în pielea lui să nu fii", spunea altcineva). Cronicarul se aştepta însă ca o dramă atît de puternică, un asemenea conflict cu sine însuşi să-l facă pe S.A. să scrie mai firesc, fără ticurile de belfer de tip egoistoria şi altele asemenea, bune pentru aruncat ca praf în ochii studenţilor. Se mai aştepta ca, dacă tot îşi recunoaşte o vină, S.A. să n-o întoarcă de parcă ar aştepta aplauze (unii, mai slabi de înger, l-au lăudat cu duioşie, de altminteri). Aşteptam ca S.A. să nu spună că s-a sacrificat intrînd în PCR ca să salveze revista Dialog. Un bun-simţ contextual te obligă, măcar o dată în viaţă, cînd recunoşti că ai făcut un pas catastrofal, să nu-ţi ştergi lacrimile de crocodil cu laurii din recuzită. Toate astea ar fi rămas nespuse dacă textul lui S.A. alias nu ştiu cum, ar fi rămas o chestiune de răfuială cu sine şi o încercare de primenire a conştiinţei. Însă nu e aşa. S.A. îşi anunţă intenţia de a publica curînd-curînd mărturisirea într-un volum colectiv despre Cum era? în comunism, alături de texte ale unor oameni pentru care, cum să spunem, lucrurile erau ceva mai inconfortabile. Simplu cinism? Tupeu? Alt tic de belfer (să nu rămînă nimic nevalorificat, să crească lista de publicaţii)? Spirit practic american (faci ceva rău, scrii o carte, faci un film şi devii mare vedetă mediatică)? O perioadă de ispăşire şi de retragere ar fi fost binevenită şi ar fi dat credibilitate regretelor. Dar de ce să nu tragi foloase maxime din remuşcare?