Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

„Securitatea avea... plan de arestări”

În TRIBUNA nr. 210 din iunie, citim un interviu cu Dumitru Micu. Am reţinut confesiunile sale despre felul bizar în care funcţiona presa culturală în anii teribili când se instala la noi comunismul: „Pe vremea când activam în presa clujeană (Lupta Ardealului, Almanahul literar), ca de altfel şi înainte, şi după, funcţionau, în selectarea materialelor publicate, două criterii: politico-ideologic şi artistic. Se întâmpla frecvent ca un text oarecare, o poezie să zicem, să merite, calitativ – să intre în revistă sau în ziar, însă «nu mergea» politic. Orice redactor trebuia, desigur, să motiveze faţă de virtualul colaborator neacceptarea unui text în baza unuia din criteriile acestea. Se înţelege de la sine că nici eu nu puteam proceda altfel. Dacă aş fi încercat «să dau drumul» unei bucăţi «cu bube în cap», mă expuneam represaliilor şi îl expuneam şi pe autor. Paul Georgescu avea să-mi destăinuie, mai târziu, la Bucureşti, că, după definitivarea fiecărui număr al Gazetei literare, ofiţerul de Securitate care exercita controlul revistei cerea redactorului-şef materialele refuzate. Securitatea avea... plan de arestări! Cineva a şi fost arestat, mult mai târziu, după 65, pentru o poezie respinsă de redacţie, fiindcă era proastă. Respectivul n-a rămas însă prea mult după gratii, a fost eliberat, din ordinul lui Ceauşescu, întrucât poezia incriminată artistic era... «patriotică».” Realităţile evocate aici tind, pentru generaţiile noi, să devină incomprehensibile. Ceea ce e de bine. Altfel, dând-o şi noi pe glumă, ne apucă spaima când ne gândim ce s-ar întâmpla dacă, şi în vremurile noastre, i-am băga la închisoare pe autorii de poezii proaste: atât de puţini ar rămâne în afara temniţelor!


„Ora de română“

Ora de română este un proiect iniţiat de USR (autor: un cristian) care propune un nou concept – lecţii de literatură română despre scriitori contemporani în prezenţa acestora. În cadrul proiectului, joi, 9 iunie, elevii şi profesorii de la Colegiul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti au avut ocazia să se întîlnească la o neconvenţională „oră de română” cu poetul şi prozatorul Gabriel Chifu. Autorul a fost prezentat de cadre didactice ale liceului şi, din partea Uniunii Scriitorilor, de Horia Gârbea. S-a proiectat în deschidere un film despre protagonist, realizat de o tînără absolventă a colegiului- gazdă. Gabriel Chifu a citit poezie şi proză din creaţia sa şi a răspuns la numeroasele întrebări ale elevilor în cursul unei discuţii foarte animate, ce a stârnit interesul asistenţei, dacă măsurăm după aplauzele care au însoţit răspunsurile primite. La final, scriitorii participanţi au semnat în cartea de onoare a colegiului. La reluarea, în această toamnă, a cursurilor, întîlnirile scriitorilor cu elevii vor continua sub semnul „orelor de română”.


Procreaţie şi trafic

Se fac deja pronosticuri cu privire la rezultatele recensământului populaţiei care va avea loc la toamnă. Primul realizat în acelaşi timp la nivel european, recensământul din toamnă va mai număra, spun sociologii, aproximativ optsprezece milioane de locuitori ai României, veste care, deocamdată, prilejuieşte articole cu titluri alarmiste: „Cum dispare populaţia României”, titrează, în ediţia din 13 iunie, ziarul „Adevărul”. Iată cum: natalitatea aflată în scădere constantă din 1990 pînă acum, mortalitate şi morbiditate ridicate, spor natural negativ, migraţie, speranţă de viaţă scăzută. Ca de obicei, primim relatări despre vârful aisbergului şi, la pachet, alarmism şi comentarii după ureche. Psihologul Hanibal Dumitraşcu, citat în articolul amintit, relaţionează această depopulare „singulară în Europa” cu faptul că „femeia de astăzi şi-a pierdut rolul fundamental pe care-l avea în societatea tradiţională de acum 20 de ani, cel de mamă, de casnică, de gospodină”. Lăsând la o parte discuţia amplă despre cât de „tradiţională” era societatea românească acum 20 de ani – cu contribuiţia „tradiţionalului” decret 770/1966 – şi aerul nostalgic al formulării, prescrierea unui rol „de mamă, de casnică, de gospodină” femeii este o opinie cu totul necitabilă în condiţiile emancipării lente a genurilor în această parte a Europei. Poate mai utilă ar fi reamintirea faptului că una dintre primele cauze de deces în România o constituie accidentele rutiere – de care ştirile din acest weekend au fost pline, în majoritatea cazurilor fiind vorba pur şi simplu de o înfricoşătoare lipsă de bun-simţ, despre care vorbeşte şi Vintilă Mihăilescu în textul său din ultimul număr al „Dilemei Vechi”. Exemplară în acest sens i se pare Cronicarului ştirea de acum câteva săptămâni, care relata cum interlopul Genică Boierică a accidentat un bărbat cu handicap fizic, aflat în scaun cu rotile, pe trecerea de pietoni, coborând apoi din maşină doar pentru a da la o parte scaunul, care-i bloca drumul. Cât despre faptul sociologic obiectiv şi extrem de complex al scăderii populaţiei României, e de sperat că sociologii îl vor explicita ştiinţific, fără lamentaţii în gol.


Din perspectivă poloneză

SUPLIMENTUL DE CULTURA (nr. 317 din 4 iunie) publică un interviu cu cercetătorul polonez Adam Burakovski, a cărui teză de doctorat a fost publicată recent în România, sub titlul Dictatura lui Nicolae Ceauşescu (1965-1989). Geniul Carpaţilor (Editura Polirom). Perspectiva este una cu totul nouă, căci autorul mărturiseşte că a recurs la documente cu totul noi, din arhiva Ministerelor Afacerilor Externe polonez şi cehoslovac. Iată şi un scurt fragment din interviu, pe o temă care a generat multe inflamări şi a făcut să curgă multă cerneală în România: „Anul trecut, Herta Müller a acuzat faptul că nu au existat suficienţi protestatari, disidenţi printre intelectualii români. La rîndul tău, scrii în carte că intelectualii au fost mai degrabă dedicaţi lui Nicolae Ceauşescu, nu prea s-au revoltat nici măcar în culise. De ce crezi că nu a existat în România o dizidenţă puternică, aşa cum s-a întîmplat, de exemplu, în Polonia? Există două motive pentru asta. Cel mai important este nivelul represiunii din România. În Polonia, mai ales în anii ’80, dacă erai disident nu riscai prea mult. S-au publicat atunci mai multe cărţi şi reviste în samizdat. O parte era controlată de Securitatea poloneză, dar o parte nu, şi era foarte uşor chiar şi pentru mine, copil fiind, să le găsesc. În România, situaţia arăta cu totul diferit. Un exemplu foarte bun pentru asta este afacerea Meditaţiei Transcendentale. Un grup care vroia să facă ceva cu totul nepolitic a fost urmărit, oamenii daţi afară de la lucru. Îţi dai seama ce ar fi fost dacă acel grup avea motive politice? Al doilea motiv este că Ceauşescu a reuşit un lucru pe care comuniştii polonezi nu l-au reuşit: a jucat cartea naţionalismului mai bine. În anul 1968, Ceauşescu era susţinut de majoritatea populaţiei, care l-a tratat nu ca pe omul Moscovei, ci ca pe un conducător român, chiar dacă era comunist.”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara