Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Revista revistelor, pe scurt

De citit. Articolul lui Bedros Horasangian din „Observator cultural” (nr.330), care ne aduce aminte (şi nouă!) că Neagu Djuvara a împlinit 95 de ani. Din acelaşi număr al aceleiaşi reviste, de citit şi articolul lui Radu Ioanid, despre unele carenţe ale DEX. Are dreptate Radu Ioanid să remarce faptul că unele cuvinte, precum jidan şi ţigan nu pot fi definte fără a se lua în considerare şi nuanţa lor peiorativă. Remarcăm la rândul nostru faptul că în amândouă cazurile nuanţa peiorativă are caracter istoric şi nu apare de la început. E bine că autorul articolului se disociază de sugestia unor comentatori, şi anume aceea de a fi eliminate cuvintele cu pricina din dicţionar. În „Dilema veche” nr. 391 ne bucură revenirea din concediu a lui Radu Cosaşu şi ne miră concediul prelungit al lui Dan C. Mihăilescu. Numărul de revistă are dimensiunile ideale 90-60-90.
De citit numai dacă vă înarmaţi cu răbdare. Articolul lui Péter Nádas din „Observator cultural” (nr. 329) despre excepţionalul Monument al Holocaustului de la Berlin, articol plin de echivocuri, care fac dificilă înţelegerea corectă a felului în care autorul îl apreciază.
De citit dacă vă înarmaţi cu umor. Evocarea, nu tocmai pioasă, a regretatului Costi Stan de către Cristian Teodorescu, în „Observator cultural” (nr. 330). Ceea ce-l preocupă pe autorul articolului este faptul că prozatorul optzecist n-a avut o consacrare pe măsura talentului, din cauza faptului că a fost ignorat de „criticii grupaţi în jurul României literare”. Ce folos a tras Cristian Teodorescu că a fost nu numai remarcat de „trupa lui Manolescu”, dar şi că a făcut parte din ea? Consacrarea e un lucru misterios...
De necitit, „Contemporanul” (indiferent de număr).


Conjuncţia şi

Tot în „Observator cultural” nr.330, Cronicarul a remarcat dezbaterea „Un altfel de interbelic” la care participă, cu contribuţii echilibrate, Zoltán Rostás, Paul Cernat, Ionuţ Butoi, Theodora- Eliza Văcărescu. Textelor lor iau în discuţie perioada interbelică căreia caută să-i lărgescă conţinutul, în dimensiunile sale sale reale şi complete, dincolo de o imagine ce a devenit clişeu: „interbelicul nu a fost numai Eliade, Cioran, Ionesco şi Noica, o economie înfloritoare, dezbateri de idei de dreapta şi politică rafinată, a fost şi mişcare feministă, stângă intelectuală şi militantă, experiment artistic asumat marginal, dinamică problematică a drepturilor cetăţeneşti etc. Camil Petrescu şi Alexandru Vilara. Satul mitic unde s-a născut veşnicia şi satul concret studiat de Şcoala Gusti. Vulcănescu filozoful şi Vulcănescu economistul...” În cazul de faţă, conjuncţia şi, cea care însumează şi nu lasă nimic pe dinafară, are un rol important.


Viaţa la ţară (sau lipsa ei)

Şi tot apropo de „satul mitic şi satul concret”, în „Adevărul” de luni, 21 august a.c., un text de Grigore Cartianu semnalează o temă despre care va trebui să se scrie mult mai mult pentru a începe s-o înţelegem: situaţia satului românesc astăzi. Rezultat al transformărilor din ultimele decenii, de la cele atroce, dirijate de stat, din perioada comunistă, până la cele determinate de economia de piaţă, cu efecte, în fond, la fel de radicale, satul românesc (generic, fiindcă, în ciuda detaliilor grăitoare, în text nu există niciun nume) îi apare lui Grigore Cartianu, pe bună dreptate, părăsit: „Casele au rămas, tăcute ca într-un muzeu, dar sufletul lor s-a mutat în altă parte. La Craiova, la Bucureşti, în Italia, în Spania, în Canada sau la cimitir.” E vorba de o părăsire lentă, petrecută în tăcere, de-a lungul a mai multe decenii, dar în care s-a pierdut (sau s-a schimbat) nu doar procentul de locuire în zona rurală, ci şi cultura acestei zone. Cultură căreia, deşi rareori se mai vorbeşte despre asta, cultura românească în ansamblul ei îi e cel puţin la fel de tributară, precum îi e celei urbane – ce-i drept, mult mai abundentă în ultima vreme. Cămaşa e mai aproape decât haina, e adevărat, dar abandonul de care suferă mediul rural ascunde o poveste adâncă, pe care e nevoie s-o înţelegem, chiar şi în lipsa din spaţiul dezbaterii publice a reprezentanţilor ei.


Cronica verii în Bucureşti

Căldură mare în Bucureşti. Vreme tocmai potrivită ca pe străzile lăsate pustii de caniculă să se pornească repede-repede un nou episod din nesfârşita borduriadă. Un exemplu la îndemână, strada Eminescu: de curând refăcută (după ce se aflase enervant de mult timp în lucru), este iarăşi răscolită de târnăcoapele incomparabililor noştri lucrători stradali. Se sparge asfaltul, se dau la o parte dalele trotuarului, se scot bordurile noi şi se înlocuiesc cu altele de granit. În fine, cum altfel?, totul se culminează cu un strat proaspăt şi inutil de asfalt. Uriaşe sume de bani sunt cheltuite aşa, în vreme ce ochii noştri de cetăţeni nepricepuţi ar vedea o cu totul altă ordine de priorităţi pentru Capitală: zeci de străzi au rămas uliţe cu pământ, ca într-un sat de pe vremea iobăgiei, iar faţadele atâtor imobile (ce ar arăta splendid de-ar fi renovate) stau în paragină, încât te fac să crezi că Bucureştiul tocmai a ieşit dintr-un cataclism devastator. Asistând la această morişcă (ceea ce astăzi facem mâine desfacem şi o luăm de la capăt...), nouă ne vin în minte legenda meşterului Manole, mitul lui Sisif şi apreciem ca fiind absurdă cheltuirea în acest fel a banilor publici. Dar, evident, ne înşelăm, nu suntem decât nişte literaţi naivi: de fapt, e vorba de o afacere foarte precisă şi foarte bănoasă, din care anumite persoane câştigă averi.


ISI la români

În plină evaluare a universităţilor româneşti, în care ierarhizările ISI au fost, după cum se ştie, fetişizate, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu scrie despre revistele ISI la români un text ce nu mai are nevoie de nici un comentariu: „E deja cunoscută de toţi soarta revisteiMetalurgia, unde se îmbină de mama focului oţelul şi integrarea europeană. Se întreabă cineva care e pînă la urmă specificitatea revistei, sau doar că-i ISI? Şi că fu cum fu pînă prin 2010, adică exact pînă cînd începu nebunia ISI, şi cînd această revistă a fierului şi oţelului (că asta înseamnă metalurgie, nu?!) primeşte şi „altele“: de la Uniunea Europeană la păduri, de la turism la management, de la ştiinţe politice la administraţie şi aşa mai departe. Priviţi doar numărul 11 din 2011, adică ultimul, (http://www.metalurgia.ro/ Metalurgia_ International_11_2011.pdf) şi veţi vedea cum un articol de cinci pagini despre turismul european devine atît de important încît să fie publicat într-o revistă de metalurgie, dar ISI. Las la o parte faptul că jumătate din revistă se află cumva într-o relaţie de rudenie cu unul dintre cei care fac revista, aflat în frunte la Advisory Board. Şi apoi, tata, socru şi ce-o mai fi semnează alături de alţi cinci „pui“, toţi într-un nume. O fi poate coincidenţă de nume să te cheme la fel, să ai cam aceleaşi preocupări, să vrei să publici în aceeaşi revistă, în acelaşi număr, în acelaşi an, toţi la un loc, reuniţi sub umbra ISI, fiecare cu cîte cinci pagini ISI, şi uneori chiar de două ori, că de… acum cît se poate... Ce mai, familie mare, revistă mică…” (Promovare universitară şi şmecheria ISI, în „Dilema veche”, nr. 391 / 11-17 august 2011).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara