Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Ţara la televizor

În opinia Cronicarului, o ştire ce n-ar trebui să treacă neobservată, transmisă zilele trecute pe mai multe canale de televiziune, este aceea privind cea mai bogată instituţie publică de la noi. Aceasta nu este, aşa cum am fi tentaţi să credem, o bancă, ci o bibliotecă. Şi anume, Biblioteca Academiei din Cluj-Napoca. Cele un milion de volume ale sale ar valora o sumă astronomică, aproximativ şase miliarde de euro. Noi ştim: dincolo de cât de mult preţuiesc ele în bani, cărţile adăpostite în biblioteca din Cluj, cărţi vechi, cărţi rare, au o inestimabilă valoare culturală. Însă, în vremurile noastre ce par să mizeze tot mai puţin pe ştiinţa de carte şi tot mai mult pe avere, domeniul cultural înregistrează, prin această poveste cu biblioteca din Cluj, o victorie simbolică: chiar şi cei care nu dau doi bani pe conţinutul cărţilor şi ar fi gata să renunţe oricând la cărţi trebuie să se gândească de două ori înainte de a le arunca: fiindcă, spune pilda acestei istorioare, ele, cărţile, nu reprezintă doar o comoară la figurat, ci şi una la propriu.

*

La televiziunea franceză au fost lansate noi glume umilitoare despre români. Personajele, două marionete, stau de vorbă despre subiectul România. La întrebarea Care este sportul naţional pentru români?, răspunsul este Nu fotbalul, ci cerşitul. Iar la întrebarea Cum se zice pubelă în româneşte?, răspunsul furnizat de prietenii francezi este Bucureşti!. Fără comentarii.


Ce rău a fost mai mare

În revista 22, nr. 37, din 6-12 septembrie, Cronicarul a descoperit, cu interes, o polemică între Ştefan Racovitză şi Ion Vianu, purtată pe un ton civilizat şi cu argumente intelectuale. Tema polemicii: înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului la Bucureşti, propunere făcută de Teodor Baconschi. Punctul de vedere al lui Ion Vianu este că, dacă ar fi să se înfiinţeze un astfel de muzeu, el ar trebui să fie consacrat tuturor dictaturilor din România secolului trecut (şi anume, dictatura regală, începută la 27 februarie 1938, apoi dictatura legionaroantonesciană, cea antonesciană şi cea comunistă, o clonă după dictatura stalinistă). Ion Vianu le consideră pe toate patru totalitarisme. Iar Ştefan Racovitză distinge între dictaturi (primele trei) şi totalitarism (comunismul). El aduce în sprijinul său nume mari ale filosofiei politice şi ale ştiinţelor politice ca Hanah Arendt, Raymond Aron, Jean-François Revel, Alain Besançon, Léon Poliakoff, Stéphane Courtois şi observă: „Dar a le aduce pe toate [dictaturile, precizarea noastră] la cel mai mare numitor comun este un abuz epistemologic şi, în acelaşi timp, o eroare care nu serveşte nimănui şi la nimic.” Nu ştim dacă se cade să punemsemnul egalităţii între totalitarismul comunist şi celelalte dictaturi din istoria noastră recentă. Probabil nu: pentru noi, comunismul le-a întrecut în rău pe celelalte. Dar de un lucru suntem siguri: un Muzeu al Comunismului la Bucureşti (pe lângă cel de la Sighet), muzeu care să ne ţină memoria în stare de veghe şi să ne ajute să nu mai repetăm greşelile este o iniţiativă binevenită. Ea se cuvine pusă în practică. Fără amânări, fie ele şi provocate de asemenea schimburi de idei subtile (ce rău cântăreşte mai mult pe talerele unei balanţe abstracte).


Educaţia prin modele

În numărul 395 din DILEMA VECHE, Cezar Paul-Bădescu ne aminteşte de raportul anual publicat de CNA în colaborare cu Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, în care este monitorizată folosirea limbii române pe posturile de televiziune. Situaţia este, cum ştie oricine din proprie experienţă, cel puţin albastră: greşelile de limbă nu abundă doar pe posturile „pentru gospodine de la periferie” (deşi target-ul nu le conferă nici lor circumstanţe atenuante), OTV sau Kanal D, ci se întâlnesc şi pe posturile „cu pretenţii”, cum ar fi TVR1 şi, surprinzător (oare?), TVR Cultural. Semnalarea raportului este binevenită în prag de 15 septembrie (care se întâmplă, anul acesta, pe 12), dar şi în siajul celei de-a doua sesiuni a Bacalaureatului, cu o promovabilitate şi mai redusă decât prima, şi mai ales dacă o corelăm cu un text de informaţie apărut săptămâna trecută pe platforma Spune şi tu a trustului ADEV|RUL: modelele de viaţă a 35,6% dintre tinerii români sunt vedetele de televiziune. Pentru alţi 13,3% modelele sunt sportivii (a se înţelege: fotbaliştii), iar pentru 11,2% – oamenii de afaceri. Unde se situează în acest top al influenţei profesorii şi oamenii de cultură? La coadă, bineînţeles, cu 7,5%, respectiv 1,2%. Până la un punct, faptul e de-nţeles, având în vedere că în mass-media nu abundă personajele culturale decât, eventual, dacă au făcut vreo nefăcută. Iar gravitatea greşelilor de limbă păleşte brusc când ne gândim la modelul de ascensiune socială oferit de categoriile cel mai bine reprezentate numeric dintre cele de mai sus.


Imaginea femeii

Şi tot despre televiziune şi relele ei: JURNALUL NAŢIONAL din 7 septembrie publică rezultatele unui raport de analiză media realizat de TBWA Bucureşti alături de partenerii săi, Fundaţia Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE) şi ActiveWatch – Agenţia de Monitorizare a Presei (AMP), în cadrul proiectului naţional ALTFEM, o campanie pentru schimbarea imaginii femeii în societate. Raportul, bazat pe o cercetare desfăşurată între 15 februarie- 15 mai 2011, prin monitorizarea a şase televiziuni şi patru cotidiene, se poate descărca de pe site-ul campaniei. Concluziile sale nu reprezintă nicio noutate, dar aşază realităţi pe care le vedem zilnic în cifre şi procente: de pildă, doar 12% dintre invitaţii talkshow- urilor sunt femei; în divertisment, însă, procentele sunt aproape egale. Numai că şi acolo unde sunt prezente, femeile ajung să emită mai puţine enunţuri decât chiar gazda emisiunii, în general fiind invitate să vorbească despre viaţa personală şi să primească aluziile sexuale ale altor invitaţi sau chiar ale moderatorului. Realizatorii studiului comentează: „În general, meseriile de prestigiu sunt ocupate de invitaţi bărbaţi. În cea mai mare parte, meseriile femeilor invitate fac parte din domenii cum ar fi: showbiz, divertisment, modeling etc. (...) Există domenii profesionale în care femeile nu au fost reprezentate în niciuna dintre emisiunile analizate: vezi administraţie publică, armată, poliţie sau sindicate.” Cât despre conţinutul celor discutate cu / în prezenţa femeilor, vă lăsăm să le descoperiţi singuri. Dacă nu cumva aţi făcut-o deja, poate chiar pe propria piele.


Afurisita de elită

La Piatra-Neamţ, burg moldovenesc ascuns între culmi împădurite, fiinţează revista ANTITEZE (director: Cristian Livescu, redactor-şef: Raluca Naclad). Pe anul 2011 au apărut două numere şi sperăm să nu fie singurele, chiar dacă din caseta tehnică a publicaţiei nu reiese dacă avem de-a face cu o gazetă semestrială sau de alt fel. Oricum, conţinutul e îndeajuns de consistent ca să îndreptăţească atenţia Cronicarului, cu atît mai mult cu cît revistele culturale cunosc în provincie o agonie sigură şi tăcută. Din primul număr reţinem ciclul de poezii inedite semnate de Daniel Turcea, eseul critic în marginea laureatului pe 2008 al Nobelului (Le Clézio), alături de ancheta consacrată unei teme acerbe: „Elita intelectuală în România de azi”. Tinerii care răspund la întrebările Ralucăi Naclad au elanul vîrstei, dar şi aroganţa îngustă a ignoranţilor naivi. Unul dintre ei este Daniel Clinici, literat constănţean aflat la studii în Amsterdam, ale cărui păreri seamănă leit cu un conspect sîrguincios făcut din tomurile lui Foucault: aceleaşi clişee anti-elitiste inspirate de revolta împotriva interdicţiilor şi de înverşunarea împotriva formelor de dominaţie culturală. Discursul lui Daniel Clinici sună astfel: să terminăm cu obsesia malignă a elitei intelectuale înţelese ca o pătură savantă care stă deasupra societăţii şi îşi arogă o superioritate simbolică, fără de care nu şi-ar putea justifica tendinţa de clasă dominantă. O astfel de elită e nefastă fiindcă vrea să intre în rolul unei călăuze care are ambiţia de a ne arăta drumul. În realitate, ne putem descurca şi singuri, căci nu avem nevoie de intelectuali cu aere de directori de conştiinţă. Şi ca un făcut, numele de care Daniel Clinici se împiedică sunt Pleşu, Liiceanu şi Patapievici. Concluzie? Trebuie să luptăm împotriva oicărei forme de autoritate care îşi revendică privilegiul superiorităţii culturale.
Lui Daniel Clinici nu i se poate răspunde decît compătimindu-l: e dramatic să fii mutilat de resentimente încă din tinereţe, fiindcă în ritmul acesta la maturitate vei fi o pungă de venin tunînd împotriva oricui are şansa de a fi mai notoriu decît tine. Apoi, nu există cultură fără valori, cum nu există nici valori fără ierarhie pe verticală, iar ierarhia nu se face prin jocuri de culise, ci prin prestaţia constantă pe care o ai pe scena culturii. Pleşu şi Liiceanu nu aparţin elitei fiindcă vor să domine, ci fiindcă au o valoare care, dovedită fiind în timp, îi ridică la rangul de repere ale culturii. Autoritatea lor e o consecinţă a valorii, şi nu a ambiţiei de a reprezenta elita. Daniel Clinici răstoarnă perspectiva şi pune efectul în locul cauzei. Ce păcat că într-o revistă altminteri distinsă apar răbufniri de obtuzitate juvenilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara