Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar


Ion Mircea – Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu“

Pe 15 ianuarie 2012 a avut loc la Botoşani, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani Gala de decernare a Premiului naţional de poezie „Mihai Eminescu” – Opera Omnia, ediţia a XXI-a. Juriul de acordare a premiului, format din Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Mircea A. Diaconu, avînd în vedere următoarele nominalizări: Nicolae Prelipceanu, Vasile Vlad, Ovidiu Genaru, Ion Mircea şi Doina Uricariu, a decis ca pentru anul 2011 laureatul să fie poetul Ion Mircea, căruia i s-a decernat şi titlul de Cetăţean de Onoare al municipiului Botoşani.Totodată, s-a decernat şi Premiul naţional de poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima, ajuns la ediţia a XIV-a. Juriul, format din Al. Cistelecan, Mircea A. Diaconu, Daniel Cristea-Enache, Andrei Terian şi Vasile Spiridon, nominalizînd pe Andrei Dósa, Crista Bilciu, Matei Hutopila, Vlad Tăuşance şi Georghe Nechita, a decis premiul pe anul 2011 ex-aequo poeţilor Andrei Dósa, pentru cartea Când va veni ceea ce este desăvârşit, Ed. Tracus-Arte, şi Cristei Bilciu, pentru cartea Poema desnuda, Ed. Cartea Românească. Gala s-a încheiat cu un concert extraordinar susţinut de pianistul Mircea Tiberian şi interpreta Nadia Trohin.


Talentul sau perseverenţa

Lung şi plin de miez interviul pe care Adrian Alui Gheorghe îl ia lui Matei Vişniec în numă rul 8 pe 2011 al revistei CONTA, editată în Piatra Neamţ sub egida Uniunii Scriitorilor din România. Mucaliţi şi deopotrivă bine aşezaţi în spaţiul literaturii, protagoniştii dialogului se întind pe 10 pagini din revistă (din 295!) fără a cădea în păcatul plictisului. Matei Vişniec se dovedeşte acelaşi intelectual atras de toate zările culturii: de la clocotul pitoresc al Bucureştiului şi pînă la forfota elitistă a Parisului, de la atmosfera Cenaclului de luni şi pînă la culisele Festivalului de la Avignon, nimic nu scapă ochiului vorace al dramaturgului român. Întrebat dacă în devenirea unui artist perseverenţa e mai importantă decît talentul, Vişniec dă un răspuns frumos, chiar dacă, hélas, nu atinge chestiunea: „Eu cred în muncă şi în umilinţa scrisului. Rămîn umil în faţa cuvintelor pentru că ştiu un lucru: ele mă scriu de fapt pe mine, nu eu pe ele. [...] Scrisul este cutremurare, iar actul scrisului, cel puţin pentru mine, este impregnat de frisonul riscului, al necunoscutului.” Ce bine ar fi dacă pentru toţi autorii scrisul ar fi cutremurare şi frison. Atunci s-ar scrie mai puţin şi deopotrivă mai bine.


Arafat, Calafat

Întrebat de un reporter pentru cine manifestează, un cetăţean năuc, care, sâmbătă seara, îşi exprima spiritul civic în Piaţa Universităţii, a răspuns fără să clipească: pentru Calafat! Reporterul a repetat întrebarea şi el, cu maximă seninătate şi convingere, a repetat răspunsul: pentru Calafat! De ce menţionăm acest episod politic într-o pagină literară? Am trădat cumva profilul revistei? Nicidecum. O facem tot din raţiuni literare. Această zăpă- ceală, această lipsă de raţionalitate, această ignoranţă fudulă sunt o meteahnă veche a noastră. Caragiale a descris totul de mult, magistral. Oricum, cetăţeanul care ne-a umplut ecranele televizoarelor sâmbătă seara şi care-l confunda pe medicul Arafat cu paşnicul orăşel de la Dunăre sau, poate, cu materialul de reparat navele (câlţi, cârpe îmbibate cu catran, cu care se astupă spărturile la bordaje şi la pun- ţile de lemn) părea picat direct din textele lui Caragiale: „Eu cu cine votez?!”, „Amice, eşti… idiot!”. Cu sârguinţă, zi de zi, îl rescriem pe maestru.


Ce caută lumea în stradă?

În legătură cu mişcările recente de protest din Bucureşti şi din alte oraşe din ţară, s-a remarcat faptul că manifestanţii nu au nişte revendicări clare, concrete şi că aproape fiecare din cei prezenţi în stradă se află acolo mânat de altceva. Ceea ce, în loc să fie un semn de slăbiciune al mişcării, ar trebui, dimpotrivă, să ne îngrijoreze foarte tare. Înseamnă că oamenii sunt cuprinşi de o stare de nemulţumire profundă, abstractă, generalizată, de o exasperare atât de mare încât nu vor decât schimbarea, nu-i mai interesează ce pun în loc. Ei doresc să dărâme sistemul, ordinea dată, care nu le reprezintă interesele. Oamenii politici de la putere şi, deopotrivă, cei din opoziţie s-ar cuveni să ia în seamă mesajul corect al protestului popular. Acesta este un avertisment cît se poate de ferm: oamenii de rând şi-au pierdut încrederea în actuala clasă politică, despre care cred că şi-a creat o realitate a propriilor interese, îndepărtată de realitatea propriu-zisă. Un ziar britanic nota „deconectarea politicienilor români de la realitate”. Prin dialog, prin cedări şi înţelegere reciprocă, trebuie căutată de către toate părţile o formulă de echilibru social în care toată lumea să se regăsească.


Mania tabloidizării

Din redarea mediatică a acţiunilor de stradă petrecute în Bucureşti în aceste zile a tot crescut, pe măsură ce distrugerea oraşului înainta, isteria împotriva „ultraşilor”. Se face referire la mineriadele de la începutul anilor ‘90. Cătălin Tolontan semnează, pe blogul personal, o pledoarie de delimitare a suporterilor de aşa-numiţii ultraşi, amintind, printre altele, condamnând la rândul său violenţele, că „în tribunele sportului, cultura protestatară are o lungă tradiţie”. Alţi comentatori se mulţumesc să constate că, dincolo de violenţe, ieşirea la protest e un neaşteptat exerciţiu de solidarizare. Se insistă în relatări asupra unui Bucureşti bicefal, pus în mişcare de obiective foarte diferite. Câteva voci din piaţă – din jumătatea paşnică, cum s-ar spune – au criticat deja atenţia deosebită acordată de presă distrugerilor mai degrabă decât motivaţiilor celor prezenţi la proteste, iar unii comentatori din studio-urile tv au amintit că vandalismul este, din păcate, o componentă a mişcărilor de stradă de peste tot. E cunoscută apetenţa presei româneşti pentru simplificări şi maniheisme, dar tabloidizarea protestelor care au loc în aceste zile ar putea lipsi din peisajul şi-aşa confuz al mişcărilor. Presa internaţ ională se dovedeşte şi de această dată mai „pământeană” decât cea naţională, relatând mult mai echilibrat evenimentele cărora le suntem martori în aceste zile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara