Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar


De la presă adunate

EVENIMENTUL ZILEI de luni 6 februarie, zi în care primul-ministru al României a demisionat iar Consiliul de Securitate al ONU şi-a anunţat încă o dată neputinţa de a pune capăt masacrului din Siria, consacră o întreagă pagină, cui credeţi?, unui eveniment cu adevărat important. Titlul paginii spune tot: „Adelina Pestriţu o dă la pace cu Liviu Vârciu”. O pagină în care îi vedem pe numitul Vârciu în medalion (un băiat de băieţi fără notă particulară) şi pe numita Pestriţu într-o fotografie plină de nuri. Plus o cugetare a vedetei Tv pe care nu ne putem împiedica s-o reproducem pentru originalitatea ei: ”Fiecare fată din showbiz se diferenţiază de celelalte şi fiecare are ceva aparte”. Şi noi care ne închipuiam că toate sunt la fel de aparte! - JURNALUL NAŢIONAL din aceeaşi zi îl execută pe ministrul Internelor şi Administraţiei ca responsabil de a fi introdus codul roşu în ţară, provocând o panică naţională. Precum odinioară în bancurile atribuite (incorect politic!) postului de radio Erevan, susţinem şi noi că vinovăţia ministrului Igaş este incontestabilă, cu următoarele precizări: nu e vorba de codul roşu, ci de codul portocaliu; şi nu Traian Igaş l-a anunţat, ci mass-media, căreia, de trei zile-ncoace, gura nu-i mai tace, pe tema iernii grozave care s-a abătut asupra bietei noastre ţărişoare; cât despre fostul premier („aflat în prima linie a prostiei declanşate de codul roşu – sic! – ”), săracul de el, oricum ar fi dat-o, şi dacă tăcea, şi dacă vorbea, tot rău nimerea.” - PRO SPORT ne informează, tot luni, prin pana boantă a lui Dan Filoti, următoarele: „Dacă acoperişul este montat numai ca decor, ne putem aştepta şi la briz-brizuri (sic!) subterane (sic!) cu o instalaţie de încălzire care să fie pusă degeaba sub gazonul de zăpadă al Arenei Naţionale”. Sugestie utilă pentru miile de cetăţeni rămaşi fără căldură în zilele din urmă: să-şi instaleze niscai briz-brizuri la subsolul blocului, cu condiţia, desigur, să fie unele care să funcţioneze!


Sinele lui Goe

Anul Caragiale încurajează abuzul de interpretări ezoterice. Dintr-un dramaturg cu har, Caragiale devine un înţelept iniţiat în toate misterele lumii, un fel de vizionar care şi-a calculat precis fiecare detaliu onomastic ce apare în schiţele lui. Cum nu mai departe de numărul trecut la României literare, Nicolae Manolescu acuza lipsa de conştiinţă artistică a dramaturgului, e un prilej de amuzament să vezi pînă unde poate merge excesul de analiză a unora din schiţele ploieşteanului. De pildă, în numărul din ianuarie al CAIETELOR SILVANE (revistă lunară editată la Zalău), Viorel Mureşan (în articolul I. L. Caragiale şi clasa cea nouă) extrage nuanţe abisale din Domnul Goe. În accepţia autorului, vocabula Goe nu e un simplu prenume, ci acronimul latinescului ego, amănunt care pledează pentru egocentrismul şi egoismul care s-au adunat în sinele mititelui băietan pus pe pozne. De aici încolo, delirul exegetic se declanşează în voie: „Prin nume, Goe îşi pune pecetea definitivă pe universul banal, meschin în care evoluează şi căruia tinde să-i devină centru. Ar mai fi de adăugat aci că fondatorul existenţialismului, filosoful danez Sören Kierkegaard, descriind în opera sa omul în faţa lui Dumnezeu, considera egoismul drept un foarte mare păcat. Omul egoist întoarce spatele fundamentului divin al vieţii.” Aşadar, sinele lui Goe, îndepărtat de Dumnezeu, e claustrat, e constipat, adică e încuiat la minte, acest ultim sens motivînd comportamentul profund existenţial al puştiului dugliş.
Morala pe care o întrezăreşte Cronicarul? Cînd filosofia nimereşte în gura plebei, nici filosofia nu cîştigă şi nici plebea nu se ridică peste teapa ei.


Un fals grosolan

Vorbeam în numărul trecut al revistei noastre (vezi articolul Marele exod virtual) despre lumea internetului care favorizează, între altele, şi instaurarea unei stări de anomie. Avem acum un caz cât se poate de concret, petrecut în universul virtual ca junglă. PeFacebook a circulat la sfârşitul săptămânii trecute un fals grosolan. Cineva, se pare că un anume domn Petria, a lansat un comunicat, ca venind din partea Comitetului Director şi semnat de preşedintele USR. Dacă ar fi susţinut enormităţile conţinute în comunicatul mincinos, Comitetul Director al USR n-ar mai fi reprezentat conducerea unei asociaţii apolitice şi cu caracter eminamente cultural, ci al unei organizaţii politice radicale şi gata chiar să treacă la acţiuni în forţă. Evident că n-a avut loc o şedinţă a Comitetului Director în ziua de 4 februarie, aşa cum se afirmă în falsul comunicat şi evident că la reuniunea, reală, din ziua de 2 februarie, a Comitetului Director, s-au discutat strict chestiuni legate de activitatea literară. A-i atribui celuilalt cuvinte, fapte de care este complet străin şi a răspândi zvonuri pentru a crea diversiune şi a manipula constituie o metodă care ne aminteşte izbitor de practicile securistice de altădată. Vedem că ele supravieţuiesc până în zilele noastre şi capătă o înfăţişare nouă.


Banii schimbă gusturile

Aflăm, dintr-o ştire transmisă de unul din canalele de televiziune de la noi, că una din cele cinci lucrări pictate de Paul Cézanne din seria „Jucătorii de cărţi” a fost vândută, la sfârşitul anului trecut, cu astronomica sumă de 250 de milioane de dolari, devenind cea mai scumpă operă de artă din lume. Faptul că o creaţie artistică este atât de preţuită ne bucură, desigur. Se dovedeşte că, într-adevăr, arta reprezintă, pentru cei bogaţi, un domeniu al investiţiilor foarte profitabile şi foarte sigure, ca aurul sau platina. Însă nu avem cum să nu observăm, cu amărăciune: ce bine ar fi dacă artiştii, creatorii s-ar bucura în timpul vieţii măcar de o fărâmă din preţuirea care se arată operei lor, prea târziu, când nu mai sunt printre noi. Dar în povestea cu pictura lui Cezanne, interesant este altceva: cine e cumpărătorul? Casa regală din Qatar, pentru Muzeul Naţional din statul unde resursele naturale (petrolul şi, mai ales, gazele naturale) au revărsat o fantastică bogăţie peste cetăţenii săi. Cronicarul îşi aminteşte că, într-o vizită făcută acolo, a vrut să viziteze acel muzeu, dar n-a reuşit, găsindu-l cu lacătul pus. Cam tot timpul stă închis, de când s-a înălţat impunătoarea construcţie care-l găzduieşte, spuneau gurile rele. Ca şi Teatrul Naţional din Doha, de altfel: cu un sediu impresionant, dar în care nu se joacă spectacole! Întreg spaţiul acela părea o desfăşurare teribilă a formelor fără fond. Şi un loc în care arta nu de- ţinea niciun rol, oricât de neînsemnat. Dar, iată, banii schimbă gusturile.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara