Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Spune-mi ce priveşti

N-ar fi lipsit de interes să facem un experiment simplu: să ne oprim o clipă privirea asupra ofertei pe care diverse firme de televiziune prin cablu ne-o pun la dispoziţie, încercând să configurăm profilul nostru intelectual în funcţie de ce programe preferăm. Să luăm, de exemplu, Romtelecom. Canalale care emit în România se grupează în mai multe categorii. Găsim canale generale, destule (unde predomină, din păcate, programele de mondenităţi facile, cu bârfă şi scandal, ca şi talkshow- urile politicianiste). Ni se propun apoi canale muzicale (ce cuprind muzică uşoară la pachet cu trupuri dezgolite, muzică populară, manele). Apoi, canale sportive. Apoi, altele care se adresează copiilor. Şi altele destinate amatorilor de cinema (dar, vai, ca regulă, cu filme de duzină). Altele – de ştiri (de fapt, în majoritatea lor, focusate politic, părtinitoare, instrumente de atac al adversarilor politici). Altele – pentru adulţi. Altele cu conţinut religios (lăudabil). Altele, iarăşi lăudabil, canale documentare (cu programe preluate, nu realizate la noi). Altele - de lifestyle. Amatorii de specialităţi culinare au şi ei canalul lor. Chiar şi un sector al canalelor maghiare există. Doar canalele culturale lipsesc (cu o excepţie, TVR Cultural, care nu strânge decît foarte puţini telespectatori). Iar ponderea programelor culturale în grila diverselor tipuri de canale amintite aici este cu totul nesemnificativă. Ce arată toate astea? Că omul zilelor noastre, atât de dependent de vizual, nu resimte cultura ca pe o necesitate. El poate foarte uşor să renunţe la cultură având sentimentul fals că nu pierde nimic. Altele sunt, iată, priorităţile şi plăcerile sale. Iar aici, în domeniul cererii şi ofertei, ceva ce nu are căutare ajunge să nu se mai producă şi să nu se mai propună consumatorilor. Adaptând formula cunoscută, am putea zice: spune-mi ce priveşti ca să-ţi spun cine eşti.


Câteva observaţii despre filmul românesc

Revista 22 (nr. 23, din 5-11 iunie) consacră două pagini lui Cristian Mungiu după recentul său succes de la Cannes cu filmul După dealuri, „inspirat din tragica poveste de la Tanacu, unde o tânără a murit în urma unui ritual de exorcizare”. Este de reţinut ce scrie Peter Bradshaw în „The Guardian” despre pelicula regizorului român: „…la finalul proiecţiei au fost fluierături şi vociferări. Dar eu îl consider captivant, misterios şi tulburător într-un mod intim – o demonstraţie teribilă despre cum sărăcia creează un spaţiu care trebuie umplut cu spaimă iraţională.” După cum ne atrag atenţia cîteva din afirmaţiile făcute cu luciditate, fără menajamente de Cristian Mungiu în interviul acordat revistei: „În cinematografia românească nu există conceptul de box office – nu există actori care să atragă spectatori…”. Sau: „… fiecare autor are o curbă a lui. Gândiţi-vă că Godard este încă în viaţă şi lucrează, dar filmele cu care a marcat cinematografia europeană au rămas cu zece ani în urmă. Asta e, până la urmă.” Şi încă: „… cu timpul mă resemnez tot mai tare cu ideea că, în final, asta e situaţia: nu mai există public pentru cinema în România.” În opinia Cronicarului, observaţiile lui Mungiu se pot extinde de la film şi în spaţiul literaturii, păstrându-şi perfect valabilitatea. Confesiune la final În revista ORIZONT (nr. 5) citim un foarte frumos interviu cu Irina Mavrodin datând din anul 2006 şi realizat de Gilda Vâlcan (transcrierea i se datorează Ilincăi Ilian). Textul se constituie într-un emoţionant In memorian, acum, la despărţirea de admirabila traducătoare, eseistă şi poetă. Sunt puse în lumină capitole însemnate din biografia sa: copilăria, peregrinările prin diverse oraşe din ţară, relaţia cu părinţii şi cu apropiaţii, anii de şcoală, starea de sănătate fragilă din anii tinereţii. Reproducem aici o confesiune tulburătoare: „Pe urmă, după ce părinţii mei şi-au terminat studiile, mama medicina şi tata franceza, au plecat la Oradea. Amândoi erau din zona Vrancei, dar nici nu le-a trecut prin cap să rămână în Bucureşti; au plecat la Oradea mânaţi de ideea unei românităţi care trebuie să se afirme la graniţa de Vest. Nu era vorba de nişte fanatici, dar acesta era spiritul care domnea printre intelectualii dintre cele două războaie. Era o capacitate de a face ceva pentru celălalt, pentru societatea românească, pentru România pe care tocmai o întregiseră.” Este vorba aici despre o epocă şi o mentalitate care astăzi, din nefericire, sunt definitiv îngropate.


Semnele epuizării

Cu prilejul lansării la Iaşi a volumului de proză scurtă (Victimele inocente şi colaterale ale unui sîngeros război cu Rusia (ca exemplu de concizie şi plasticitate, titlul izbeşte prin redundanţa prolixă), Liviu Antonesei acordă un interviu „Suplimentului de cultură”, unde, printre multe lucruri oneste, fine şi de bun-simţ, simte nevoia să declare că: „Nu sînt decît foarte rar şi foarte blînd înjurat pentru că publicul meu şi-a dat seama că sînt ceea ce pretind că sunt.” Scriitorul a vrut să-şi facă sieşi un compliment sub paravanul modestiei şi a reuşit să cadă în comic involuntar. E foarte grav cînd publicul chiar te consideră ceea ce pretinzi că eşti, un alt simptom de epuizare scriitoricească cu greu putîndu-se găsi. Ieşi din interesul public şi intri în conul indiferenţei, dar ai cel puţin virtutea de a nu se mai împiedica nimeni de numele tău. E o formă de deces şi aceasta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara