Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Plagiatul, plagă (inter)naţională

Două articole şi un interviu ne reţin atenţia în numărul din 15-21 mai al revistei 22. Andrei Cornea comentează, în stilul lui limpede şi exact, situaţia de la MECT ca urmare a plagiatelor celor doi miniştri numiţi de USL, unul retras, altul, demisionar, Corina Dumitrescu şi, respectiv, Ioan Mang. După părerea autorului articolului, bâlbâiala e a primului-ministru, care nu avea voie să nu ştie cu cine are de-a face, mai ales că ambele persoane erau ca şi necunoscute în lumea universitară, trebuind să fie, aşadar, verificate cu mare grijă. Graba nefiind un sfetnic bun, nici întârzierea unei decizii, o dată plagiatele dovedite, n-a fost a bună. Ocolirea instanţelor academice responsabile cu etica sau apelul la Academie, care nu are atribuţii în această privinţă, arată puţina familiarizare cu domeniul a lui Victor Ponta.
În celălalt articol, Nicoleta M. Dumitraşcu trece în revistă cazurile de plagiat din ultimii ani, de la noi sau din alte părţi. La unele ne-am referit şi noi săptămâna trecută. Zece plagiatori (îndeosebi de teze de doctorat) sunt bun naţional: asistenţi, lectori, conferenţiari şi profesori universitari, un prefect şi un ministru. Două lucruri sunt demne de a fi semnalate: nu în toate cazurile plagiatorii au fost daţi afară sau şi-au văzut titlul de doctor retras, ca să nu mai vorbim de pedepsirea faptei în justiţie (în singurul caz în care plagiatorul a fost condamnat de colegii de breaslă, justiţia a făcut dreptatea ei obişnuită, repunându-l în funcţie!); unele universităţi, între care aceea din Bucureşti, s-au remarcat prin solidarizarea cu plagiatorii. În fine, citiţi interviul lui Liviu Ornea despre nerespectarea standardelor academice, impuse de legea Funeriu, nici măcar de urmaşul acestuia la MECT, Cătălin Baba, numit tot de PDL, dovadă, susţine pe drept cuvânt autorul, că „furia” contra unei reglementări fireşti şi îndelung aşteptate a învăţământului universitar românesc este „transpartinică”. Cum să nu fie, dacă beneficiarii provin, ei înşişi, din toate partidele?


Cum se vede ţara

Tot în revista 22 (nr. 21, din 22- 28 mai), Cronicarul a remarcat tableta Ţara mea, semnată de Rodica Palade. În puţine cuvinte, simplu, editorialul rezumă perfect starea la zi a ţării. Privirea eseistei este, n-am spune necruţătoare, ci doar dreaptă şi bine văzătoare, înregistrând corect amănuntele. Reproducem aici un pasaj din acest text care ar merita să fie citat în întregime: „Între Bucureşti şi oraşul X, sute de kilometri prin câmpie. Satele şi oraşele care în iarnă pieriseră sub nămeţi se întind aţă, cum le ştim: năpădite de o copăcime întâmplătoare, corcoduşi, salcâmi, de un verde strălucitor. În sate, case, mai toate îngrijite. Unele chiar cu termopane, inox, grădini cu borduri de cărămidă date cu var. Numai la porţi şi pe şanţuri, bălării, pir şi rochiţa rândunicii, dominate de tulpini înalte de ştevie cu semniţe în vârf. Nelipsita bancă pentru taifasurile duminicale. La fel şi în cartierele mărginaşe ale oraşelor, care însă mai au în plus vecinătăţile unor scheletice hale sau fiare ruginite, rămase de pe vremea industriilor ceauşiste. Spre centru, blocuri jerpelite şi, în fine, piaţa cu clasicul centru civic, şi el jerpelit, dar garnisit din abundenţă cu jardiniere şi ghivece (în spaţiile verzi, tot bălării).” Ce să spunem? Nimic altceva decât că imaginea întregului, rezultată din descrierea atentă şi needulcorată, este în măsură să ne arunce în depresie.


Maşinăria infernală a propagandei

Cine crede că regimul comunist acţiona prosteşte ori la voia întâmplării se înşală. O probă despre cum au stat de fapt lucrurile găsim în articolul „Campania electorală pentru alegerile din 1946”, pe care-l putem citi în revista ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE, nr. 32, din mai a.c., sub semnătura Oanei Ilie. Astfel, descoperim că, încă de la început, importând din URSS un sistem foarte bine pus la punct, comuniştii autohtoni şi aliaţii lor de conjunctură au pregătit un plan de acţiune uriaş şi minuţios, în care, bineînţeles, propaganda juca rolul central: „… pentru alegeri au fost pregătiţi în şcoli speciale 200 000 de electori şi 6 000 de propagandişti care urmau să deservească cele 3 600 de case de alegători. Au fost editate şi difuzate 4 189 000 de broşuri propagandistice, 6 673 000 de afişe, diagrame şi lozinci, 2 725 000 de placarde colorate, 28 000 000 de milioane de fluturaşi, 8 600 000 de caricaturi. La manifestaţiile organizate de Bloc au participat, alături de oficialităţi, 800 echipe teatrale, 397 echipe artistice, 779 coruri, 253 fanfare, 45 orchestre, 160 echipe de dans, 47 caravane cinematografice.” Se poate replica: bine, şi la ce le-a folosit toată această teribilă desfăşurare de forţe?, comuniştii n-ar fi câştigat alegerile respective dacă nu le-ar fi falsificat! E adevărat, dar cu ajutorul acestei maşinării infernale a propagandei a reuşit apoi regimul să ţină închis atâta amar de vreme un popor întreg în ţarcul unei realităţi ficţionale care înlocuia realitatea propriu-zisă.


Pudibonderia intelectuală

Profund şi plin de sugestii e articolul Cunoaşterea şi valorile umane, semnat de domnul Dan D. Farcaş în numărul din mai 2012 al revistei CURTEA DE ARGEŞ. Potrivit autorului, cunoaşterea are ca obiect nu doar adevăruri şi teorii, dar şi valori. Şi cum orice valoare se sprijină pe o motivaţie umană, cunoaşterea nu poate fi neutră. E un alt fel de a spune că nu există adevăruri obiective, că orice lege ştiinţifică presupune o doză inevitabilă de subiectivitate. Dacă, prin absurd, s-ar reuşi eliminarea subiectivităţii din cunoaştere, omenirea s-ar pomeni în faţa unui ocean de adevăruri care nu ar interesa pe nimeni. Adevărul fără o valoare însoţitoare nu face doi bani. Dovada a fost adusă de un grup de specialişti în inteligenţă artificială, care au programat un calculator să genereze toate teoremele rezultate din nucleul unei teorii formale. Trecînd peste detaliul că experimentul era viciat din capul locului deoarece nucleul iniţial de principii date calculatorului conţinea deja rezultatul unor decizii omeneşti, marea dramă a apărut după: cercetătorii au constat că maşina a produs liste imense de propoziţii perfect adevărate, dar total inutile, care nu interesau pe nimeni. Concluzia? E o pudibonderie intelectuală să susţii că adevărul există în afara valorilor şi că e posibilă creaţia spirituală fără ghidajul unor valori iniţiale. Statistic, Iliada poate fi scrisă de un calculator în urma a miliarde de încercări, dar varianta e imposibilă din lipsa unei motivaţii care să ghideze calculatorul spre o aşa capodoperă. Iată un motiv de optimism pentru literaţii care se tem de moartea creaţiei prin exces de tehnică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara