Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

De ce (ar trebui să) sprijinim cultura în Europa?

A apărut în DILEMA VECHE nr. 429, din 3 - 9 mai 2012, un articol care la vremea respectivă a scăpat vigilenţei Cronicarului, dar care tratează un subiect peren, prin urmare merită a fi semnalat chiar şi cu întârziere. Textul este semnat de Vintilă Mihăilescu şi se intitulează De ce sprijinim cultura în Europa?, reluând titlul unei dezbateri publice organizate de curînd de către Metrucub/Resurse pentru cultură în colaborare cu Librăria Bastilia. Întrebarea, cu al său foarte oportun „de ce”, ne obligă, spune antropologul, ca, dincolo de inflamări reduse la scrierea cu majusculă, să chestionăm ce înţelegem de fapt prin „cultură” – mai exact, să regândim „practicile sociale curente de raportare la cultură”, actualmente fetişizată: „este o uşoară ipocrizie în a reduce cultura la «cultura înaltă» (a unora), pentru a te plînge apoi că ea nu este împărtăşită de toţi”. Motivele de-a sprijini cultura sunt adesea, spune antropologul, „prea omeneşti”. Iar dacă ne referim la ultima parte a întrebării, „în Europa”, şi aici motivaţiile sunt la fel, dacă includem în „omenesc” şi noţiunea de „politic”: „deoarece este cel mai bun raport costbeneficiu (adică cel mai ieftin şi eficient mijloc) pentru (re)animarea unităţii europene şi, în ultimă instanţă, dacă nu a puterii Europei, cel puţin a prestigiului acesteia”. La rândul său, nici prestigiul nu e cu totul gratuit: „în societatea postmodernă actuală, producţia şi consumul de identitate sînt un motor socio-politic – şi chiar economic – de importanţă strategică”, după cum ne putem lesne aminti dacă ne gândim la trecutul nu foarte îndepărtat în care Europa încă impunea canoane culturale. „Parafrazîndu-l pe Massimo d’Azeglio, Europa a fost creată, acum ar fi cazul să fie creaţi şi europenii. Iar pentru aceasta, cultura este mai puternică decît euro! Instituţiile europene au deci interesul să sprijine cultura, dincolo de acel ridicol 0,05% din bugetul lor”, mai spune, în încheiere, autorul textului. Dar, fie că politicienii aflaţi actualmente la frâiele Europei nu dispun de o viziune a investiţiilor în cultură, după cum sugerează Vintilă Mihăilescu, fie că priorităţile sunt realmente altele, fapt rămâne că, fie ea înaltă sau nu, cultura se bucură de tot mai puţin sprijin instituţional şi, poate nu fără legătură cu aceasta, de tot mai puţin prestigiu. Dar cu această constatare nu facem decât să ne întoarcem de unde am plecat.


Selecţie contestabilă şi contestată

S-au dat publicităţii rezultatele la concursul de proiecte din categoria Cultură scrisă organizat de AFCN. Reacţia publică a participanţilor s-ar rezuma la formula: un val de nemulţumire. Editurile şi revistele refuzate n-au reuşit să înţeleagă după ce criterii s-a făcut selecţia câştigătorilor şi cum au fost stabilite sumele respective. De pildă, este greu să accepţi că pot fi respinse, de la Editura Casa de Pariuri Literare (una din cele mai dinamice edituri ale momentului), volume care îi au autori pe scriitori de valoarea lui Ioan Es. Pop şi Daniel Bănulescu şi, de la Editura Tracus Arte, tălmăcirea operei lui Shakespeare, realizată de un grup de trăducători coordonat de George Volceanov. În schimb, este greu să accepţi că pot fi finanţate generos tot soiul de broşuri obscure, fără relevanţă pentru literatura de astăzi. Tot astfel, chiar revista noastră, deşi depunctată faţă de anii trecuţi (de ce?), a trecut, totuşi, examenul exigenţilor experţi rămaşi necunoscuţi, însă a primit o sumă extrem de mică, insuficientă fie şi pentru finanţarea unui singur număr!! Cu ce unitate de măsură au cântărit experţii şi cum au fost ei numiţi, după ce merite? Avem toate motivele să ne îndoim de competenţa lor şi de buna lor credinţă. Normal ar fi fost să fie consultată Uniunea Scriitorilor, care să nominalizeze nişte persoane capabile să judece, în cunoştinţă de cauză, revistele şi editurile.


O contribuţie culturală remarcabilă

Am primit la redacţie Ipostaze ale identităţii româneşti, un volum colectiv editat sub egida Secţiei de română a Facultăţii de Litere a Universităţii Caroline din Praga şi a Asociaţiei Cehia- România. Volumul cuprinde studii pe diverse paliere ale temei centrale, Identitatea românească, semnate de oameni de cultură din România, dar şi din Cehia şi Slovacia. Îi regăsim, între alţii, pe Lucian Boia, Sorin Alexandrescu, Monica Spiridon şi pe Libuša Vajdová, Jana Páleníková, Jiri Našinec şi Libuše Valentová, cea care coordonează volumul şi care este sufletul atâtor iniţiative menite să promoveze cultura română în Cehia. Am remarcat eseul său din acest volum prin care profesoara de la Universitatea Carolină demonstrează, încă o dată, că este o cunoscătoare de clasă a literaturii noastre: textul său, care ilustrează ideea de identitate prin alegoria politică, este consacrat unui roman şi unui autor despre care, din păcate, se ştiu prea puţine lucruri chiar în România: Gulliver în Ţara Minciunilor de Ion Eremia.


Operaţie reuşită, pacient decedat

Numărul din aprilie al revistei ieşene CRONICA VECHE (director Nicolae Turtureanu, redactor-şef: Nicolae Panaite) conţine comentariul lui Mircea Radu Iacoban la hotărîrea Comisiei Superioare de Disciplină din cadrul Colegiului Medicilor privind acuza de malpraxis în cazul decesului scriitorului Cezar Ivănescu. În urmă cu patru ani, suportînd o banală operaţie de hemoroizi la o clinică particulară din Bacău, poetul a murit. Cazul e bizar, căci o intervenţie de rutină chirugicală nu poate sfîrşi cu decesul decît dacă o greşeală medicală s-a strecurat în cursul operaţiei. Cum moartea nu a avut loc la clinica particulară, ci la Spitalul Judeţean unde poetul a fost adus de urgenţă, culpa medicală revine echipei de chirurgi şi anestezişti care au făcut operaţia. Numai că verdictul Colegiului Medicilor îl disculpă chiar şi pe medicul specialist care a ales să facă anestezie generală, deşi soluţia unei anestezii locale ar fi fost mult mai potrivită pentru hemoroizi. Mai precis, unui pacient cu multiple boli cronice (sechele de infarct miocardic, tbc pulmonar, pancreatită cronică), anestezia i-a fost fatală. Opinia Colegiului Medicilor este că organismul lui Cezar Ivănescu era oricum la un pas de moarte, cu sau fără operaţia de hemoroizi. Mircea Radu Iacoban consideră cele patru pagini ale raportului ca fiind pline de eschive, contraziceri şi abdicări de la logică. Cronicarul nu poate decît să regrete moartea poetului Cezar Ivănescu, dar în acelaşi timp nu poate pune sub semnul întrebării temeinicia verdictului medical.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara