Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Baliverne

Sunt fără sfârşit convoaiele de inşi care susţin că i-au fost prieteni lui Nichita Stănescu şi că ştiu despre el lucruri de tot felul care trebuie spuse neapărat contemporanilor. Li se alătură acum Irimie Străuţ, autor de literatură pentru copii, fost cursant al faimoasei Şcoli de literatură „Mihai Eminescu” (v.Discobolul, nr.169-170-171/2012).Aflăm de la el, îndeajuns de surprinşi, nu altceva decât că Nichita Stănescu fusese „hedonist (ca Vintilă Corbul sau Negoiţescu) «fetiţă» a lui Geo Bogza şi Gh. Tomozei”. Şi ca să nu fie îndoială: „Azi toţi o ştiu că-i plăceau (şi) bărbaţii, dar n-o spun…” O spune Străuţ! Câtă bază se poate pune pe asemenea mărturie ne dăm seama citind mai departe amintirile lui I.S., căci mai conţin un episod cu Nichita. I. S. l-ar fi văzut, pe el şi pe Fănuş Neagu, amândoi beţi, la patul de spital al lui Grigore Hagiu care trăgea să moară, intoxicat de pe urma aragazului lăsat deschis, în iarna cumplită a lui 1985. Ca „să-l înveselească pe Grigore”, cum ni se spune, Nichita l-ar fi întrebat a ce miros ei doi, el şi Fănuş, la care li se răspunde: „A viaţă, Nichita, a viaţă Fane…” Ar fi fost ultimele cuvinte ale lui Grigore Hagiu care va fi transportat apoi, pentru funeralii, la Biserica Boteanu, unde Nichita ar fi făcut de gardă la trupul neînsufleţit al vechiului său prieten şi confrate literar. Dar nici vizita la spital, nici făcutul de gardă nu prea puteau să se întâmple: Nichita Stănescu murise el însuşi cu doi ani înainte.


Confuzie istorică

Fatalitate: confuzia istorică, Bucureşti egal Budapesta, continuă cu un nou episod. Recent, cu prilejul găzduirii de către capitala ţării noastre a finalei Europa League, crainicul UEFA a salutat solemn publicul de pe impresionantul nostru nou stadion cu formula: „Bună seara, Budapesta!” Dar, şi mai şi, ceva ce depăşeşte orice logică, o televiziune bască relatează întâmplarea a patru sute de suporteri ai echipei din Bilbao care, cu mintea în ceaţă, aidoma unor cetăţeni prea turmentaţi, chiar s-au deplasat la Budapesta, sperând să vadă acolo meciul de fotbal care, în realitate, avea loc la Bucureşti. Nimic de comentat. Şi, pentru noi, nimic de înţeles: habar n-avem cum poate cineva să încurce Bucureştiul cu Budapesta! După litera de început a numelui? Atunci, de ce nu confundă Bucureştiul cu Bruxelles sau cu Belfast? Oricum, confuzia nu trebuie neapărat să ne deranjeze, Budapesta e un oraş superb. À propos, în aceste zile, când a fost luat cu asalt de spaniolii microbişti, şi Bucureş- tiul, cu centrul vechi, s-a animat, a căpătat culoare şi farmec, arătând că dispune de un potenţial cultural şi turistic pe care, ca pe atîtea alte daruri, nu am fost în stare să-l folosim.


Nişele realităţii româneşti

Cronicarul a aflat şi face public venitul salarial al unei angajate a Societăţii Române de Radio, care ocupă postul de consilier pe lângă preşedintele - director general al respectivei instituţii publice. Aşadar, un consilier, doamna Oltea Şerban-Pârâu, câştigă lunar, ţineţi-vă bine, nici mai mult nici mai puţin decât 17 mii lei! (Sau, exprimând în lei vechi, o sută şaptezeci de milioane de lei!) Este o sumă indecent de mare şi este o bătaie de joc, cu atât mai mult cu cât banii provin de la bugetul public (unde ştiam că există nişte limitări care privesc pe toată lumea!) şi în condiţiile în care radioul n-a plătit drepturile de autor (modeste!) cuvenite colaboratorilor săi scriitori (nu cunoaştem ce se întâmplă cu alte categorii profesionale!). Asta, probabil, ca să raporteze economii, necesare pentru asemenea salarii astronomice. O astfel de situaţie ne plasează în plin absurd şi este inacceptabilă. Dar, la noi, realitatea are atât de multe nişe care nu ascultă nici de bunul-simţ, nici de „forţele gravitaţionale” obişnuite.


Aniversare

Canalul TVR Cultural împlineşte zece ani de existenţă, prilej să-i urăm, cu sinceritate, viaţă lungă şi izbânzi profesionale. Ne dorim cu atât mai mult să se împlinească urările noastre cu cât colaboratorul revistei noastre şi al canalului TVR Cultural, Alex Ştefănescu, îi mărturisea Cronicarului îngrijorarea sa privind viitorul acestui canal tv: din raţiuni economice şi dată fiind audienţa sa redusă, s-ar putea pune problema desfiinţării sale. Un asemenea gest ar fi o uriaşă eroare şi ar produce pierderi incalculabile, pe termen lung, pentru ceea ce înseamnă dimensiunea noastră culturală. Faptul că publicul consumă cu predilecţie sub-produse de televiziune, clădite pe bârfă, bădărănie şi scandal, nu trebuie să-i facă pe cei cu putere de decizie să renunţe la acest canal de televiziune, foarte bun după orice criterii normale de evaluare. Fiindcă, într-adevăr, sub conducerea scriitoarei Daniela Zeca- Buzura, TVR Cultural se dovedeşte a fi un canal bine structurat, care s-a impus prin diversitatea şi calitatea programelor, ca şi printr-un simţ sigur al valorilor.


Ce privim şi ce vedem

A produs ceva agitaţie amplasarea pe treptele Muzeului Naţional de Istorie a statuii lui Traian, datorată sculptorului Vasile Gorduz: şi-au dat cu părerea tot felul de diletanţi, au apărut proteste, s-au auzit strigăte de nemulţumire şi s-a cerut chiar îndepărtarea operei de acolo. În toată zarva de opinii după ureche, întâlnim şi semnalăm o „lectură” inteligentă, competentă a operei lui Gorduz. Aceasta aparţine lui Erwin Kessler. Reproducem aici un pasaj: „Gorduz, singurul nume semnificativ din sculptura autohtonă după Brâncuşi, are o operă marcată, ca şi aceea a maestrului cu atelierul acum la Beaubourg, de un umor voluntar căutat prin înşurubarea subtilă, perfidă, a formelor şi a sensurilor. Capodoperele sale, Himerele grăbite, Pasărea obişnuită, Conversaţ ia cu iarba, sunt mici monumente de virtuozitate şi de poezie, în care surâsul şăgalnic, senzualitatea şi ironia muşcătoare, se îmbină în entităţi aparent absurde, dar care răsună de o muzică lăuntrică. La fel, o perfectă înşurubare de contrarii, de elevat şi de truculent, strălucitoare şi scandaloasă, Prinţesa X a lui Brâncuşi a fost ţinta atacurilor lui Picasso, care vedea în ea (nu fără motiv) un falus, nicidecum un portret, aşa cum mai înainte autorităţile vamale americane văzuseră în obiectele brâncuşiene nu sculpturi, ci piese industriale. Similar, în Traianul lui Gorduz, e de văzut altceva – acoperirea conştiinţei unui mare artist de bălăriile verzi şi uscate ale protocronismului ce toca minţile altor creatori ai vremii (Ioan Alexandru etc., etc.)” Dar eseul lui Erwin Kessler, intitulat „Gorzo, Gorduz şi publicul mofluz”, din revista „22” (nr. 19, 8-14 mai), trebuie citit în întregime.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara