Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Scara măgarilor

Pe o scară a măgarilor, câţiva plagiatori recenţi din Europa ar ocupa, în ordinea importanţei funcţiei publice, următoarele locuri: 1) un preşedinte de ţară; 2) un ministru; 3) un parlamentar. Despre primii doi aţi aflat mai demult, ca şi despre ţările lor, Ungaria şi, respectiv, Germania. Despre cel de al treilea, aţi fi putut afla abia acum două săptămâni dintr-un articol în forma unei scrisori deschise din revista 22 datorat Brînduşei Armanca. Bănuiţi, desigur, care e ţara. Să vă spunem şi numele: senatorul de Teleorman, Alexandru Mocanu. Ordinea pe scara cu pricina o puteţi stabili dumneavoastră, cel puţin pentru locurile doi şi trei, fiindcă primul nu e negociabil. Nu ştim dacă senatorul nostru naţional a scris o teză de doctorat, precum acelea plagiate de preşedinte şi de ministru, ceea ce a plagiat el, cu mai multă modestie, fiind un text publicistic al Brînduşei Armanca, pe care l-a reprodus aproape integral şi, fireşte, fără ghilimele şi fără indicarea sursei, cu ocazia unei declaraţii politice din Senat. „Declaraţiile politice nu sunt volume de proză sau de poezie ca să ai drepturi de autor”, s-a explicat Alexandru Mocanu. Logica explicaţiei ne scapă: nu despre drepturile de autor cuvenite pentru o declaraţie parlamentară e vorba, ci despre acelea cuvenite pentru un articol de presă, fiindcă nu Brînduşa Armanca l-a plagiat pe Alexandru Mocanu, ci viceversa. N-am înţeles însă prea bine de ce păgubita se consideră lipsită de dreptul ei de autor prin reproducerea textului într-o declaraţie nesupusă Legii 8/96: tocmai fiindcă lucrurile stau viceversa, ea poate să reproducă declaraţia când şi unde vrea, chiar şi într-un volum de articole propriu şi, încă, fără ghilimele şi fără să precizeze sursa!


Aproximaţiile domnului Boia

Sever Voinescu face recurs în DILEMA VECHE din 5-11 aprilie la severa acuzaţie de colaboraţionism adusă lui George Enescu de către Lucian Boia în Capcanele istoriei, carte în jurul căreia aceeaşi revistă a organizat cu o lună înainte o masă rotundă, la care ne-am referit şi noi într-un număr recent. Trei sunt elementele pe care se bazează autorul cărţii: un turneu de concerte susţinute la Moscova în prima parte a anului 1946, funcţia de şef al subsecţiei de muzică a ARLUS şi candidatura pe listele comuniştilor la alegerile din acelaşi an. Nu reluăm observaţiile lui Sever Voinescu la primele două acuzaţii. Autorul articolului vine cu nuanţări importante, cum ar fi faptul că Enescu a concertat la Moscova alături de David Oistrah şi apoi, înaintea unui turneu în SUA din a doua parte a aceluiaşi an, l-a avut invitat la Bucureşti pe Yehudi Menuhin. Ciudată este, cu adevărat, cea de a treia afirmaţie a lui Lucian Boia, care a preluat-o fără s-o verifice: Sever Voinescu deţine, el, informaţia că lui Enescu nu i s-a cerut consimţământul pentru candidatură. De altfel, în noiembrie 1946, el nu se afla în ţară. Plecase cu două luni înainte în SUA, de unde nu avea să se mai întoarcă. Nu-şi va onora, aşa dar, locul în parlamentul dominat de comunişti ca urmare a unor alegeri frauduloase. Lucian Boia nu dă atenţie (n-o ştie?) unei declaraţii din 1951 a lui Enescu, în care marele compozitor îşi explică exilul prin aceea că n-a vrut să-şi încalce „principiile şi sentimentele” acceptând ocuparea ţării de către sovietici. Am semnalat în R.L. şi o altă informaţie aproximativă din cartea lui Lucian Boia, referitoare, aceea, la G.Ivaşcu. Ceea ce atrage atenţia în ambele nu sunt doar lipsa de temei ştiinţific sau aportul zvonurilor denigratoare, ci şi accentul aproape exclusiv pus pe oportunismul şi pe poltroneria (c’est le moins que l’on puisse dire!), reale sau nu, ale intelectualilor români dintre 1930 şi 1950.


Gala Premiilor ARIEL

Marţi, 17 aprilie, în Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor, a avut loc cea de-a treia ediţie a Galei anuale ARIEL. Cu acest priej, juriul compus din Nicolae Manolescu (preşedinte), Mircea Mihăieş şi Marta Petreu a decernat premiile pentru anul 2011:
Cartea Anului: Însemnări din ţinutul misterios de Gabriel Chifu (Editura Cartea Românească);
Revista Anului: Viaţa Românească (redactor şef – Nicolae Prelipceanu)
Cartea de Debut a Anului: Critica în tranşee (De la realismul socialist la autonomia esteticului) de Alex Goldiş (Editura Cartea Românească)
Reuniunea anuală ARIEL a mai cuprins prezentarea unui raport financiar al asociaţiei şi discutarea propunerii de fuzionare, venite din partea APLER, o altă asociaţie de edituri şi publicaţii literare.
În încheiere, membrii ARIEL din Bucureşti şi din ţară au luat parte la un dejun oferit de restaurantul Casei Vernescu.


„Ruşinile“ scriitorilor români de azi

Într-una din zile, Cronicarul, în joacă, „răsfoia” cu telecomanda diversele posturi tv. S-a oprit la unul din ele descoperind pe ecran, cu plăcere, chipul unui colaborator al revistei noastre, Alex Ştefănescu, intervievat de o ziaristă, Nicoleta Savin. Gazda acelei emisiuni, cu apariţii în genere decente, de data aceasta ne-a surprins neplăcut. La un moment dat l-a somat pe criticul literar să dea socoteală, în numele scriitorilor români, de două „vini” pe care dumneaei le-a calificat drept „ru- şini ale scriitorilor români de azi”: „ruşinea” de a nu-şi asuma public credinţ a creştină şi „ruşinea” de a nu-şi asuma public patriotismul. Alex Ştefănescu a fost pus într-o situaţie nu îndeajuns de stânjenitoare: eleganţa şi condiţia de invitat (sperăm că nu şi convingerile) l-au împiedicat să-i dea replica pe care ar fi meritat-o. Convingerile religioase ale oricăruia dintre noi toţi reprezintă o opţiune strict personală şi respectul faţă de celalălat (care e liber, la rîndul său, să aibă alte convingeri religioase sau, pur şi simplu, să nu aibă!) trebuie să ne facă să păstrăm discreţia în privinţa adevărului nostru sufletesc şi să nu vrem să-l vârâm cu forţa în capul celorlalţi. Iar patriotismul autentic (nu cel sforăitor şi fals, clamat peste tot de puzderia de Caţavenci şi de nechemaţi) ne obligă, dacă avem o brumă de decenţă, să-l păstrăm pentru noi înşine şi să-l exprimăm nu prin vorbele noastre, ci prin faptele noastre: de pildă, un scriitor – fiindcă tot îi chema doamna Savin pe scriitori la judecată, cu un aer de nou inchizitor! – îşi demonstrează cu prisosinţă patriotismul dacă scrie opere literare valoroase. Atâta tot, ajunge. Iar beneficiile în timp, pentru ţara care dă nişte scriitori de patrimoniu, sunt enorme.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara