Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Ochiul magic de Cronicar

Ofensiva unei edituri

Casa de Pariuri literare, editura înfiinţată de un cristian şi Victor Jalbă- Şoimaru îşi continuă ofensiva. Cu încăpăţânare şi cu vocaţie, dar şi cu o precizie de ceasornic elveţian, aceşti doi tineri editori propun cititorilor, săptămână de săptămână, noi şi noi titluri. Dintre apariţiile recente, amintim volumul de debut în poezie al lui Radu Niţescu, gringo, ca şi reeditarea unei cărţii semnate de Constantin Acosmei, Jucăria mortului. Este demn de a fi remarcat felul în care Casa de Pariuri literare „se bate pentru drepturile şi pentru vizibilitatea scriitorilor ei” (Daniel Cristea-Enache). Cunoscută ca o editură ce are în program literatura tinerilor scriitori, a debutanţilor, Casa de Pariuri literare şi-a lărgit benefic sfera de interes, publicând şi volume ale scriitorilor din alte generaţii. Astfel, una dintre cele mai comentate cărţi de poezie ale acestui an, La pierderea speranţei de Nicolae Prelipceanu, a văzut lumina tiparului la editura condusă de un cristian.


„Însemnele geniului“

Un excelent eseu publică Victor Ivanovici în revista VIAŢA ROMÂ- NEASC| (nr. 5-6, 2012). Intitulat Requiem pe fond de thrillermetafizic, textul este scris la comemorarea a douăzeci de ani de la moartea „unui prieten de neuitat”, Ion Petru Culianu, una din strălucitele minţi româneşti. Victor Ivanovici descrie circumstanţele omorârii într-o toaletă de la Universitatea din Chicago a profesorului de istoria religiilor şi lansează propriul său răspuns la întrebarea care ne tulbură de atunci, Cine l-a ucis apăsând pe trăgaciul acelui pistol Beretta 25?: „Atunci ca şi acum, prietenii şi cunoscuţii lui Culianu credem nestrămutat că, indiferent cine a apăsat pe trăgaci, autorul este, sub multiple forme, răul românesc. Şi mai credem că, dincolo de motivele reale sau închipuite de a-l urî pe Culianu, exponenţii răului românesc s-au înverşunat împotriva lui pentru ceea ce el reprezenta, înăuntrul şi înafara României. Ceea ce şi explică scenariul satanic al asasinatului, ca şi cum, printr-un simbolism întunecat, crima de la Chicago ar fi urmărit să umbrească un simbol luminos.” Şi direct, fără abstracţiuni: „În cazul de faţă, e mai mult decât probabil ca «mâna» respectivă să fi aparţinut faimoasei Securităţi a lui Ceauşescu, sau vreunui segment al ei ce reuşise să supravieţuiască Patronului şi să se recicleze în spaţiul neofascist. Cel puţin în direcţia respectivă se îndreptau bănuielile victimei puţin înainte de a fi ucisă.” Dincolo de reconstituirea tragicului sfârşit, eseul acesta este o evocare memorabilă a lui Culianu, care, potrivit lui Victor Ivanovici, avea „însemnele geniului”.


Repere

Am reţinut din MIŞCAREA LITERARĂ (nr.1, 2012), revista care apare la Bistriţa, amplul grupaj de texte consacrat scriitoarei Ana Blandiana. Despre literatura sa semnează articole Cristian Vieru, Viorel Mureşan, Cezar Boghici, Elena Vieru, Viorel Chirilă, Aurora Comşa, Aurel Podaru, Cornel Cotuţiu. Opiniile tuturor acestor comentatori sunt convergente, personalitatea Anei Blandiana fiind percepută ca un dublu reper, literar şi, deopotrivă, moral. E publicat şi un interviu acordat de Ana Blandiana lui Olimpiu Nuşfelean. Reproducem un scurt fragment, ca o invitaţie la lectura integrală: „Cred că momentele cele mai emoţionante pe care le-am trăit vreodată au fost acelea când, în anii 80, oameni necunoscuţi, când îmi aflau numele, îşi duceau mâna la piept, ceea ce nu însemna inima, ci buzunarul în care îmi păstrau poeziile. Era un sentiment de solidaritate adâncă până la lacrimi, care îmi răscumpăra toate frustrările de poet care nu avusese niciodată un turn de fildeş.” (Ana Blandiana)


Un gen repudiat

În numărul din iunie al revistei NORD LITERAR, care apare la Baia Mare sub egida Consiliului Judeţean Maramureş, Gheorghe Glodeanu, în articolul Un detractor al jurnalului intim, atinge o temă care nu încetează să se bucure de interesul minţilor critice: ce loc ocupă jurnalul în literatura unei ţări? Se ştie că autoritatea care a excomunicat jurnalul dintre genurile literare a fost chiar G. Călinescu, a cărui înverşunare împotriva paginilor autoreferenţiale n-a slăbit nici o clipă. Sînt celebre paginile sale de înfierare a confesiunii intime, alături de pledoaria pentru literatură „obiectivă”, de inspiraţie balzaciană sau tolstoiană. Toate părerile nefaste pe care criticul le-a emis în timp asupra jurnalului au fost strînse de Eugen Simion în Falsul jurnal din 1999, o colecţie de remarci virulente şi intelegente, a căror lectură place în sine, indiferent că-i dăm sau nu dreptate lui Călinescu. Gheorghe Glodeanu acordă de altfel o atenţie amănunţită acestor idei caustice, dovadă citatele spumoase din care Cronicarul spicuieşte la rîndul lui unul: „Un jurnal scris pentru sine nu există, fiindcă atunci cel puţin autorul l-ar distruge. Aşadar, ce este jurnalul din punctul de vedere al reabilitării faţă de posteritate? Nimic. Cine are un dram de conştiinţă îl va scrie fără nici un scop şi fără nici o vanitate. Se poate întîmpla însă ca pentru alţii el să devină o realitate obiectivă şi această iluzie de corespondenţă peste goluri poate fi un joc interesant.“ Şi atunci cum să nu ţi se facă dor de Călinescu, mai ales într-o epocă în care puzderia de jurnale te copleşeşte?


Nemţii noştri

Inspirat şi binevenit articolul prin care Herbert-Werner Mühlroth, în numărul 5 al revistei VATRA, marchează centenarul naşterii scritorului german Wolf von Aichelburg, care şi-a petrecut 60 de ani din cei 82 ai vieţii în România. Deşi născut în Austria, Wolf von Aichelburg devine la 10 ani cetăţean român graţie înrolării tatălui său, ofiţer de carieră, în marina română. Părăsind ţara abia în 1980, viaţa lui Aichelburg, crudă şi frămîntată, i-a servit drept sursă de inspiraţie în scrierea unei întinse opere. Încercînd în 1948 să treacă graniţa spre Occident, Aichelburg e prins şi întemniţat la Aiud (doi ani) şi Canal (un an). După eliberare se întoarce la Sibiu şi peste trei ani (1959) e arestat din nou în „procesul celor cinci scriitori” (A. Birkner, H. Siegmund, G. Scherg şi H. Bergel). Învinuit de „subminarea criminală a societăţii socialiste şi de agitaţie politică“, va mai face trei ani în închisoare şi, între 1962 şi 1964, va avea domiciliu obligatoriu în Valea Călmăţui, Bărăgan. Aichelburg s-a numărat printre artiştii polivalenţi, fiind egal de înzestrat în poezie, pictură şi muzică. A iubit călătoria şi s-a stins la Freiburg pe 24 august 1994. Cum scrie Herbert-Werner Mühlroth, opera lui Aichelburg „rămîne de descoperit atît pentru noi, cît şi pentru generaţiile care vor urma”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara